Vânătoare și peisaje

Nu e nimic rău să mergi la vânătoare, să lași pușca jos și să admiri priveliștea.

În 2015 Muzeul Național de Artă Contemporană (MNAC) bifa 20 000 de vizitatori. De aceea nu e greu de înțeles de ce Art Safari folosește în campaniile de promovare, făcute cu acribia și dezlănțuirea de marketing pe care o vezi la un produs de larg consum, multe cifre printre care găsim și numărul de vizitatori de la precedentele ediții. 23 000 de vizitatori anul trecut. Cumva, pentru că cifrele vorbesc, un eveniment punctual dedicat artei circulante (doar e târg de artă, deci vorbim despre arta care circulă în galerii și lictații și care de multe ori este artă contemporană), reușește să fie un competitor umăr la umăr cu o instituție.

Acum deja la a patra ediție, se poate observa fluidizarea manifestației, precum și elemente care încep să devină o marcă personală, stabilind reperele de așteptare ale unui public pe care și l-a format. La prima ediție, târgul era exact ceea ce promitea că este, un târg unde să te duci și să împuști lucrarea, destinat galeriilor și dealerilor de artă, lângă care, pentru a conferi gravitate, se expunea artă deja clasicizată prin prezența muzeelor din provincie care aveau o șansă să prezinte lucrări reprezentative în strădania lor de a-și crea notorietate și a invita la turism cultural în orășele nu foarte vizitate și vizitabile. După succesul de critică și public avut anul trecut cu expoziția dedicată centenarului DADA, curatoriată de Raya Zommer-Tal, anul acesta se poate vedea explicit transformarea. Târgul de artă s-a muzeificat și expune după rețetă: jumătate muzeu, împărțită frățește între clasici expuși clasic – pentru a nu răni nicio sensibilitate conservatoare – și un demers curatorial, cealaltă jumătate târg, împărțită de galerii și/sau artiști grupați în galerii după puterea financiară de a închiria spații de expunere sau wild card-urile organizatorilor.

La cort, în parkingul Ciclop sau elegantul Palat Dacia sunt spațiile transformate temporar în Art Safari de-a lungul timpului. Anul acesta, totul se desfășoară pe cele cinci etaje ale palatului Kretzulescu – deși eticheta de palat te-ar putea induce în eroare. Clădirea s-a încărcat de istoria terifiantă a ultimilor șaizeci de ani, când a fost unul dintre sediile Securității și poliției politice. Ultimul etaj – un spin-off : muzeu comemorativ (prin câteva explicații lapidare, camere sinistru de goale și reci, un scaun de anchetă, beznă și becuri…) și instalație (prin forța macabră de a recrea anchetele și torturile desfășurate între acele ziduri).

Ținând cont că această ediție se desfășoară timp de aproape o lună, zona de târg de artă a introdus sistemul de rotație. După un program comunicat de organizatori, în funcție de cum le-a fost norocul la negocieri și programare, același spațiu e ocupat prin rotație (câteva zile fiecare), de mai multe galerii. Este locul unde cei care se străduiesc să vândă în piața de artă vin și prezintă, încercă cu degetul marea (cea mică) de cumpărători dispuși să afle amănunte despre lucrări, prețuri, dacă se pot cumpăra mai ieftin din atelier, se schimbă cărți de vizită și se comandă dimensiuni de rame.

”Centenar Luchian” este expoziția dedicată iubitorilor de valori confirmate (mai ales dacă ne gândim la cifrele de tranzacționare din ultimii ani). Peste 100 de lucrări, aduse din muzee din întreaga țară sau din colecții particulare, unul dintre acele demersuri cultural-educative în dulcele stil clasic. Vibrația lui Luchian în nelipsitele peisaje, recuperări culturale în decalajul sfârșitului de secol XIX, pasteluri, portrete tari-calde, smălțuite vase românești pline de dalii, roșii garoafe și asortate anemone. Pentru orice iubitor de clasici, pentru cei care se încarcă de admirație doar din surse sigure și puse în rame masive și aurite, nimic mai potrivit și binevenit, cu implicitul avantaj al expozițiilor temporare dedicate unui autor: le vezi (aproape) pe toate la un loc.

Ștefan Luchian, Anemone

Pentru cei pentru care arta însemnă și interogație, revoltă, descoperire sau chiar indignare câteva etaje mai sus îi așteaptă expoziția: “Notes on a Landscape”. Încercând să sondeze peisajul artistic din România, curatorul Wim Waelput propune o abordare ”transistorică”. Cine nu se lasă intimidat de direcțiile pe care se structurează discursul, unele dintre ele mai limpezi, pe gustul omului nefamiliarizat cu logosul curatorial, cum ar fi artiștii ca martori, altele mai metaforic-emfatice, identitatea fluidului sau decolonizarea sinelui, va avea plăcuta surpriză să desopere o expoziție surprinzătoare. Selecția artiștilor expuși pare a urma un principiu: sunt urmăriți artiști incomozi, nemuzeificați în critica de specialitate, frondeuri, celebrități marginalizate instituțional și recuperate pe final de carieră, iar când e vorba de nume de artiști prezenți în mentalul colectiv, aceștia sunt expuși cu lucrări diferite de zona stilistică în care sunt cunoscuți și recunoscuți, cum ar fi un portret al lui Tonitza lugubru, mortificant și apăsător, într-o prelungire de asimilare a expresionismului, departe ca atitudine de seriile de capete de copii care i-au adus notorietatea comercială. Octav Băncilă, pictor celebru și transformat în efigie a luptei de clasă în repezentările comuniste ajunse și în manualele școlare, e prezent cu o lucrare social-expresionistă despre sărăcie; jucată sau sinceră, nonșalanța cu care, străin fiind, Wim Waeleput se preface că nu cunoaște iconografia și propaganda comunistă, e interesat doar de aspectul de sondare a unei identități sociale așa cum este ea văzută de artiști. Iar încărcăturile ideologice, care se schimbă și ele ca niște mode de primăvară, nu se ciocnesc decât anecdotic cu valoarea intrinsecă a actului artistic. Acest tip de provocare îl realizează și prin, de exemplu, atenția pe care i-o acordă lui Jules Perahim, artist exclus o bună bucată de vreme din atenția recuperărilor pentru că activitatea sa instituțional comunistă era încă proaspătă în memoria contemporanilor săi. Juxtapunerea aceasta, de un absurd greu de înțeles pentru o lume liniară, introduce în expoziție ca artefact artistic o ediție a Cărții lui Apolodor – Gelu Naum, scriitor marginalizat în epoca proletcultismului –, cu ilustrații al lui Jules Perahim – artist oficial și bine conducând propaganda din acea epocă. Lângă ea, o altă ediție princeps, Geo Bogza – Poema invectivă, carte care, sub altă stăpânire, l-a trimis pe autor la pușcărie. Excludere socială lângă implicare politică, istoria privită pe furiș ca în seria de fotografii făcute de Ion Grigorescu cu manifestații comuniste, însă fotografiate pe ascuns pentru a surpinde atomsfera de mulțime mânată de la spate de activiști cu cefe late și priviri crunt-arogante, sau asumat la limita frondei publice în fotografia lui Miklos Onucsan care, într-un peisaj de sărăcie și dezolare comunistă, poartă o lozincă pe care scrie – în franceză – : în fiecare dimineață sînt aici, o metaforă a revoltei mai apăsătoare decât explicitul jos Ceaușescu. Ortodoxism pur-sânge lângă ateism ironic, cum sintetizează lucrarea subREAL ”Mulțumiți Nemulțumiți” în care Casa Poporului și Catedrala Mântuirii Neamului devin suporturi pentru lumânări. Naționalism asumat lângă elemente de românism pur și, din când în când, o lucrare care preia adversitățile și și le asumă unitar, cum este Coloană funie a lui Mircea Cantor, tratând cu ambiguitate admirația față de elementele iconografiei românismului, dar și revolta perpetuării lor ca adevăr ultim și esență a frumosului. Între toate acestea, strădania artistului de a se desprinde de ”peisajul artistic din România” și totuși a-l purta cu el în tot ceea ce face ca artist.

Nu e nimic rău să mergi la vânătoare, să lași pușca jos și să admiri priveliștea. Un peisaj în care Camil Ressu sau Constantin Daniel Rosenthal sălășuiesc lângă portretele de transexuali ale Virginei Lupu – cameră firidă doar cu portrete -, care, dacă extindem spațiul peisajului, sunt în peisajul Art Safari juxtapuse niște etaje mai jos cu o cameră dedicată doar diafanelor și solarelor vaze de flori ale lui Luchian.

Credit photo: Andrei Margulescu/Art Safari


Vorbeşte, de-a valma, despre internet, film, literatură, arte plastice, poezie, sport, inspiraţie, massmedia, istorie, locuri comune, tendinţe culturale, creativitate şi multe altele. Singurul fir roşu de care încearcă să se ţină, atât cât poate, este cultura şi se străduie să nu enerveze oamenii, ci doar minţile leneşe.

Your email address will not be published. Required fields are marked *