Citești...

„Un poco de todo” prin Zona Cafetera

„Un poco de todo” prin Zona Cafetera

Când spui Columbia te gândești automat și la cafea, că doar vorbim despre cel de-al treilea exportator din lume. Cu toate astea, în majoritatea orașelor de aici ți se servește o cafea proastă, un fel de apă colorată, denumită tinto (apă cu cerneală). Tinto e tot ce rămâne după ce au trimis cafeaua bună la export. Dar nici columbienii nu prea au, de fapt, cultul cafelei.

De abia în ultimii ani guvernul a inițiat o campanie numită „Cafe de Origen”, prin care să popularizeze băutul cafelei de calitate. L-au inventat pe Juan Valdez, un personaj fictiv ce apare prin reclame de prin 1958. Acesta portretizează stereotipul fermierului de cafea: mustăcios, cu poncho și pălărie, călare pe măgarul său Conchita. Există și o franciză care îi poartă numele, cu peste 300 de cafenele. Columbia nu a rămas însă imună la hipsterism. Și aici există bărboși cu ochelari pătrățoși, dispuși să dea oricât pentru o cană cu cafea, orice numai să nu fie de la franciză. Pentru ei s-au adus adus aparate de tipul V60, frenchpress și alte accesorii cool, iar afișele se întrec în typology care anunță cafea gourmet, organică etc.

De cafea bună am avut parte în Zona Cafetera, care are trei regiuni mari, fiecare cu capitala ei: Armenia, Pereira și Manizales. Orașele nu au nimic special, ideal ar fi să vă cazați undeva într-un sătuc de unde se pot face excursii prin zonă, să vizitați plantații de cafea, păduri și văi înverzite și/sau sate coloniale. Am zis sate coloniale? Atunci să vă povestesc un pic despre Salento, un orășel colonial ce datează din 1850, specific regiunii de cultivare a cafelei, cu o arhitectură tradițională, numită bahareque. Am stat trei zile în această bijuterie de orășel, cu căsuțe colorate și mult aer proaspăt ce vine din Parcul National Los Nevados.

Atracția regiunii este Valle de Cocora, unde se află niște palmieri speciali, numiți wax palms (nu am găsit echiventul în română și presupun că Ceroxylon quindiuense, denumire latină, nu vă spune mare lucru). Aceștia sunt copacii naționali ai Columbiei care sunt, de altfel, cei mai înalți palmieri din lume, ce pot crește chiar și până la 50 de metri înălțime. Poți ajunge acolo doar cu jeepul Willys (niște jeepuri clasice care, de obicei, se încăpățânează să funcționeze). Acestea au fost aduse pentru prima dată în Columbia în 1946, după sfârșitul Celui de-al Doilea Război Mondial, iar agricultorii și agențiile de turism le-au considerat numai bune de făcut bani.

Cu jeep sau fară, priveliștea din vale este impresionantă, chiar și atunci când norii se joacă de-a v-ați ascunselea cu sorele. Aleg să mă joc și eu de-a amazoana și cumpăr o excursie pe spinarea unui cal. Proastă idee! A fost prima experiență de acest gen și s-ar putea să fie și ultima. Drumul este accidentat, iar calul se chinuie să meargă pe o potecuță îngustă, plină de pietre și bolovani, care de multe ori ducea direct în rău. Cu chiu, cu vai, am ajuns la ferma de colibri, de unde am decis că restul excursiei o voi continua pe jos. Două ore mai târziu, eram în vârf și puteam atinge rădăcinile palmierior de ceară. După o sesiune de poze, am reușit să mă întorc la timp cât să prind ultimul jeep spre Salento. Seara am picat lată, iar a două zi am avut o febră musculară de toată frumusețea.

Fotografie principală via Flickr.


Part-time călătoare, part-time turistă & full time iubitoare de filme dubioase. Povești din cele aproape 50 de țări vizitate, adică nici 50% din ce și-ar dori să vadă, se află pe Triptil.ro, iar partea întunecată se reflectă pe Horrorum.ro.

asemenea

Your email address will not be published. Required fields are marked *