Citești...

Un pas în urma serafimilor: un non-combat foarte n...

Un pas în urma serafimilor: un non-combat foarte necesar

Debutul în regie al lui Daniel Sandu ar putea fi simplificat ca un fel de Beverly Hills 90210 cu popime aspirantă, dar este mai mult și mai puțin decât atât.

Un pas în urma serafimilor are un subiect delicat și ofertant: adolescența unor tineri cu viitor asigurat. Protagoniști sunt seminariști la Teologie. Viitorii popi ai țării, mânați de familie spre un job sigur, onorabil și un statut social favorizant. Marea piedică din calea viitorului de aur și merțane nu sunt dubiile apropo de chemare, vocație, Dumnezeu sau obiceiul postului și păcatul cumplit al onaniei. Seminarul însuși, cu jocurile lui de putere, cultul delațiunii și interesul redus spre sufletele învățăceilor este un hop care se va dovedi insurmontabil pentru unii dintre liceeni. Filmul este și hopul, inevitabil, dar încă surprinzător, peste care Vlad Ivanov nu reușește să sară cu grația și forța rolurilor lui de villain extraordinare.

Cât timp aveți inima și cazierul curat, nu aveți de ce să vă temeți.

Daniel Sandu, anunțat ca un regizor talentat și calculat de două scurt-metraje de comedie amar-umane prin excelență (Numărătoarea manuală și Cai putere), cu background în seriale aborigene (La Bloc și Nimeni nu-i perfect), a studiat la Seminar și are flerul de-a nu cădea nici în prostul obicei al nostalgiei, nici în păcatul cumplit al tezismului când filmează într-o manieră accesibilă, americană și clară aventurile adolescentine ale seminariștilor.

Eu sunt român ortodox, eu am voie să fiu aici.

Junele Gabriel (Ștefan Iancu), ultimul intrat la Seminar, este ghidul și pretextul (dar, din scenariu niciodată de fapt protagonistul) filmului. Are un ideal de urmat, dictat de părinți: Tudor (Niko Becker), primul intrat pe liste. Doi elevi din anii mai mari, Olah (Toto Dumitrescu) și Voinea (Cristian Bota) deja învechiți în rele și perfect capabili să umilească bobocii, să fenteze sistemul de absențe și să dea cu dispreț în stânga și în dreapta către corpul profesoral sunt de fapt eroii lui Gabriel. Aid (Ali Amir), cel mai descurcăreț la bani și femei dintre seminariști, Dorneanu (Ștefan Mihai), cel mai biet băiat din familie cu bani, și ceilalți boboci gravitează cu toții în sistemul de internat. Care, nu, cel puțin aici, nu-i o cloacă de abuzuri și bullying. Este credibil de aproape de luptele individuale și intestine pe care orice grup/gașcă de liceeni le duce. Pentru putere, pentru distracție, pentru bani și fete.

Numai așa putem să scăpăm de consiliu, cu declarații de la martori.

Nimic extraordinar, doar umanitatea chinuită a adolescenței pe care, spre surpriza totală a spectatorului, fiecare dintre actorii tineri o joacă abil și convingător. Sandu are inspirația de a-și alege actori apropiați ca vârstă de personajele lor și este foarte trist că acest detaliu natural trebuie punctat ca fiind extraordinar, dar prea adesea adolescenții din filmele noastre sunt jucați de actori cca. 30+, iar codanele nubile sunt interpretate de femei care au deja soț și copil de vârstă școlară.

Lăsați, că se închină ăștia mici.

Toate năstrujniciile pline de imaginație ale adolescenței sunt amplasate meticulos în scenariu, cu atenție la detaliu și relații de cauzalitate. Lucrurile sunt clare și interesante. Jocurile de putere ale cancelariei, cu temutul Consiliu exmatriculator, sunt la fel de clar scrise. Corpul profesoral nu are mai mult interes pentru programă și mai multe preocupări pentru suflet, credință și Doamne-Doamne decât au și elevii. Duhul blândeții pare inexistent, dar poate și din cauza lipsei de timp: în mod constant, și elevii și profesorii trebuie să facă față asalturilor mofturilor și ipocriziilor duhovnicului Ivan (Vlad Ivanov).

Preotul este cea mai influentă persoană din comunitate.

Un adevărat Ivan cel Groaznic, pe care Ivanov îl aruncă în grotesc și derizoriu printr-o interpretare uneori caricaturală, alteori extrem de burlescă a unui preot avid de control și putere, pe care nu de puține ori dialogurile par a încerca să-l extragă spre uman și inteligibil, dar jocul actoricesc îl scufundă constant într-o zonă de malevolență de vodevil.

Școala are multe nevoi […]Orice se poate deconta. Orice.

La finalul luptelor dintre seminariști și dascăli, Un pas în urma serafimilor rămâne un film egal distanțat de carnea lascivă a tinereții și (pretinsul) frison divin al instituției. Un film conceput abil, cu potențial maxim de public, un film care face apel la memorie, nu un film-memoriu despre toate cele care sunt greșite și stâlcite. Genul de demers regizoral admirabil, deloc dispus să joace festivalier și capabil să înțeleagă teritoriul minat din care-și extrage povestea.

Conceput ca non-combat ideologic, cu riscurile asumate de-a aliena talibanii progresismului, dar și pe talibanii ortodoxiei, Serafimii lui Daniel Sandu ia în calcul masa mare de spectatori dornici de film agreabil și accesibil, cu subiecte, predicate, conflicte și mize clare. Un produs necesar al cinematografiei noastre naționale, care poate aduce în săli fix tineretul pe care nici cinele de trei ore ale lui Puiu, nici recitalurile despre Holocaust ale lui Jude nu au vreo șansă să-l convingă că filmul românesc este conștient de existența unui public autohton.


Critic de film. Cinefil de profesie, comunicator audio-video cu patalama UNATC. Da, este „ăla cu licența în horror”.

asemenea

  1. […] cronica misto face Cristi Marculescu pe art7, dar citit-o dupa film – “Un pas in urma serafimilor- un non-combat foarte […]

Your email address will not be published. Required fields are marked *