Tanguedia

După moartea lui Juan Peron, la 1 iulie 1974, regizorul Fernando Solanas este obligat, ȋn urma unor ameninţări, să se salveze printr-un exil la Paris doi ani mai târziu, ȋncheind astfel prima perioadă a creaţiei sale în slujba ideologiei din Manifestul pentru al treilea cinema. Ȋn capitala Franţei trece către alt gen de film, cel al exilului. Aşa apare El exilio de Gardel: Tangos, iar Astor Piazzolla este invitat să-i compună muzica.

Povestea este construită à la Godard. Lucrând ȋmpotriva pasivităţii spectatorului, regizorul argentinian rupe firul narativ ȋn capitole introduse prin secvenţe muzicale metanarative şi ȋn subcapitole despărţite de intertitluri. Mai multe canciones (compuse de José Luis Castiñeira de Dios şi Solanas) deplâng soarta exilatului a cărui unică şansă de supravieţuire este, aşa cum citează Juan (Miguel Ángel Solá) dintr-un alt pribeag, Julio Cortázar, inventarea unui proiect şi reinventarea de sine. Juan ȋnsuşi ȋşi rescrie identitatea, ca exilat, rebotezându-se Juan Dos, ȋn timp ce argentinianul Juan Uno se va ȋnchide ȋntr-un soi de exilat interior. Noul proiect se numeşte Tanguedia, un amestec de tango, comedie şi tragedie, care, printre altele, clamează simbolic durerea lipsei de empatie a Occidentului faţă de ororile dictaturii militare din ţara natală. „Nu văd cum ar putea fi interesat publicul de muzica şi personajele mult prea argentiniene”, se scuză retoric spectatorii parizieni ai ultimei reprezentaţii. Tanguedia ţine de o cultură locală care nu ȋnseamnă prea mult pentru cei care nu-i aparţin.

De ce Fernando Solanas şi-a intitulat filmul El exilio de Gardel, nu poate fi explicat decât printr-o metaforă. Carlos Gardel, născut ȋn Franţa şi devenit apoi ȋn Argentina o legendă a istoriei tangoului, nu a fost niciodată un exilat. Regizorul s-a gândit, cu siguranţă, la Gardel ca simbol al esenţei culturii muzicale argentiniene. Una dintre piesele sale (Rubias de Nueva York) răsare fantomatic ȋn cabina telefonică ȋn care Juan Dos ȋl caută (asimptotic) pe Juan Uno, şi ȋnsăşi fantoma lui Gardel ȋşi face apariţia cântându-şi propria piesă (Anclao en Paris) ȋntr-o variantă a lui Enrique Cadicamo. Solanas alege un final realist magic cu o prezenţă anistorică a generalului José de San Martin ascultând de pe vinilul unui gramofon, alături de Gardel, piesa acestuia din urmă ce ţine locul oricărei ȋncheieri, Volver.

Soundtrack Boulevard #26 propune o imagine a pasiunii pentru Schubert a unui regizor emblematic al cinemaului contemporan, Michael Haneke, austriac şi el. Pretextul este dat de două filme de limbă franceză ale acestuia: La pianiste (2001) şi Amour (2012).


Jurnalist şi profesor, autor de articole şi cărţi despre filosofie, media şi cinema. Realizator al emisiunii Soundtrack Boulevard, prin care propune analize şi comentarii în legătură cu diversele configuraţii ale tandemului muzică-imagine şi efectele acestora asupra spectatorului de film.

asemenea

Your email address will not be published. Required fields are marked *