Citești...

Soldații. Poveste din Ferentari: Anti-estetică, an...

Soldații. Poveste din Ferentari: Anti-estetică, anti-mainstream

La granița dintre ficțiune și documentar, filmul bazat pe romanul cu același nume scris de Adrian Schiop e (doar) un efort de apreciat.

Adi, interpretat de însuși autorul cărții, e antropolog, „românˮ cu studii superioare, undeva la 40 de ani, care alături de prietenul și colegul său de apartament (care face parte cam din aceeași „bulăˮ socială, doar că au perspective diferite asupra unor lucruri ceva mai complexe, după cum vom afla pe parcurs) se mută cu chirie în Ferentari. Intențiile primului sunt de a face cercetare la fața locului pentru lucrarea de doctorat al cărei subiect e maneaua.

La barul cu bere ieftină și păcănele, Adi se împrietenește (involuntar și mai ales spre binele lui, după cum i se transmite) cu guralivul și spiritualul Alberto (deși nefiind actor, Vasile Pavel face un rol remarcabil), care se laudă că de el și prietenii lui n-are nimeni tupeu să „se iaˮ și că la închisoare, unde a stat 14 ani, a făcut sex cu bărbați (Adi va mai întîlni un personaj care face aceeași confesiune) – de fapt, Alberto ține să-i aducă aminte acest aspect de vreo cîteva ori de-a lungul filmului, cu o apăsată tentă de falsă superioritate: „M-am descurcat, fratele meu, trăiam mai bine ca afarăˮ.

Ajung să se mute împreună, colegul de cameră cedează implicațiilor emoționale, dar și fricii, și pleacă, iar tipologia șmecherului de cartier (auto)distructiv care-și folosește, dar în același timp protejează și iubește victima, își intră în drepturi. Adi pare că nu prea are de ales și intră în rolul celui care se lasă dominat (el oricum fiind un introverit, defensiv și crispat, prins între două lumi – vom vedea că nici prietenii lui educați nu-l mai înțeleg, dar nici el pe ei), dar numai atît cît vrea – de fapt, Adi, care e tot timpul în control, iese chiar mai puțin afectat decît Alberto dintr-o relație oricum sortită eșecului, în mare parte din cauză că nu-și permite să-și întrețină partenerul care cere constant bani fie pentru țigări, fie pentru jocurile de noroc.

Premize tari și intrigante pentru un film românesc, care însă nu e capabil să le dramatizeze, pentru că Soldații. Poveste din Ferentari e mai degrabă o privire prin gaura cheii. Estetica e înlocuită de un observaționism raw, amateur în multe momente, documentarist (nu de puține ori, locuitorii care apar în cadru se uită curioși spre cameră – spectatorii din spații safe trebuie să simtă că „pătrundˮ și sînt oarecum „așteptațiˮ acolo, dar funcționează și ca o metaforă despre felul în care toată lumea se uită și vorbește), care nu reușește să fie complementar poveștii de dragoste dintre cei doi.

Adi și Alberto sunt doi oameni „picați din cerˮ (oricum relația lor n-are evoluție din scenariu, nu „te prindeˮ, nu ai niciun motiv să crezi că oamenii ăștia sunt atrași unul de altul), ale căror emoții și expresii nu prea sunt contemplate și a căror poveste (banală, de altfel) de amor captiv & inter-dependent nu provoacă reflecție sau atașament, ci mai degrabă prejudecăți, amuzament și așa mai departe – chiar și iritare, că filmul e poate prea lung și uneori replicile și cadrele sunt, oricît de meschin ar suna, plictisitoare. Inclusiv scena în care cei doi se giugiulesc pe iarbă într-un parc central, cînd Alberto e destul de stînjenit, iar Adi îi spune să stea liniștit, că acolo e în siguranță (cîțiva copii în trecere chiar îi salută, ridicol, zîmbindu-le de pe biciclete închiriate), e atît de „jucatˮ sarcastică și stîngace încît singura atenție pare iarăși aspectul politic, nu filmul în sine.

Astfel, lungmetrajul regizat de Ivana Mladenovic se dorește mai degrabă un subiect de conversație pe teme socio-politice, iar majoritatea dintre ele vor fi bazate pe voyeurism. O confirmare a acestui fapt e și cum l-a „poziționatˮ producătoarea Ada Solomon, cu ocazia unei avanpremiere: „Sunt două lumi diferite, coduri diferite, şi nu voi îndrăzni niciodată să judec dacă al meu sau al lor este cel corect. Sunt diferite. Pe mine asta m-a interesat la proiectul ăsta: cum se poate să îmblânzim bariera asta, să ne apropiem. Dacă am vrut să educăm cu filmul ăsta? Nu, poate să mă educ pe mine. Am învăţat foarte mult cu filmul ăsta.ˮ

Firește că va provoca reacții dintre cele mai diverse (asta și trebuie să facă), de la rasism sadea la middle-class leftism, de la elitism, meritocrație sau fariseism la exotizări și îngrijorări de bistro. Însă e foarte posibil ca aceste reacții să rămînă insulare. Și asta din cauză că, deși ambițios & neconvențional, e un film insuficient, greu accesibil, uneori enervant de repetitiv și inegal, nu pentru că discuția n-ar merita să aibă loc.


Filmele turceşti, oraşul după furtună şi shoturile la juma’ de preţ. A mai scris pentru Playboy, GQ, FHM, SUB25, Dilema Veche, Sunete, Caţavencii şi altele.

asemenea

Your email address will not be published. Required fields are marked *