Citești...

7 familii românești puse pe film

7 familii românești puse pe film

De la Noul Val încoace, familia nu a beneficiat de prim-plan, dar a fost o prezență constantă prin majoritatea filmelor produse în România.

Trendul cinematografic de sondare, inspectare & chestionare din scenariu și cu aporturi actoricești de anvergură al familiei românești actuale pare destul de recent. La începuturi, Noul Val a ignorat problemele de familie mai ceva decât produsele dinozauriene ale deceniului 9. Nici Marfa și banii, nici A fost sau n-a fost?, nici Medalia de onoare nu au dat spațiu din scenariu familiei. Trecerea familiei în prim-plan începe după Poziția copilului și „Ursul de aurˮ aferent.

Fără a scoate din ecuație omniprezentul trend de oportunism-conformism festivalier (modul în care o formulă, un subiect sau un personaj devin xeroxate și clonate ad nauseam odată ce un festival de calibru mare premiază și girează respectiva chestie) de care se face vinovată foarte mare parte din intelighenția cineastică finanțată de CNC, motivele se cer investigate nițel mai amplu.

Tevaturile recente pro și contra „familiei tradiționale” au avut probabil un impact asupra unei cinematografii care pretinde că lucrează cu materiale narative de maximă actualitate. În mod dubios, dar și duios, nici pășunismele, nici mizerabilismul nu au fost scoase de la naftalină. Ultimii doi ani au o ofertă variată de familii, majoritatea ce-i drept destul de paralele cu fericirea, dar nu toate incompatibile cu legăturile puternice de sânge și de emoție care vin la pachet, oricât de tormentată ar fi ea de propriile schisme și presiuni exterioare.

Familia fantomă: Perfect sănătos (2017, regia: Anca Damian)

Tatăl fantomă (Vlad Ivanov) a murit misterios într-un restaurant, fix în seara zilei în care fusese declarat, medical vorbind, perfect sănătos. Acum pare a veghea asupra fiului (chiar Anghel Damian, fiul regizoarei), în timp ce beizadeul s-a relocat în Clujul natal și încearcă să aibă, de bine, de rău, o relaționare mai puțin schingiuită cu mama vitregă. Și ea bântuiră de mort, dar într-un mod mai sexualo-senzual. Ce-ar fi putut fi un thriller sau o comedie (Bă, care l-ai mierlit pe tata!?) sau o dramă de familie sau psiho-dramă sexuală riscantă nu-și asumă niciun gen clar, glisează și plutește, incapabil să se mențină pe picioare la nivelul solului. Anca Damian are ce are cu confuzia, iar modul ei nebulos de-a face filme mai supurează ocazional câte un preaplin de absurduri sufocate. Perfect sănătos nu face excepție de la reguli și standarde, are ceva din filmele târzii ale misteriosului Raoul Ruiz, dar toate tentativele de atmosferă și relaționare dureroasă, abrazivă și în același timp sexuală sunt implodate de replici scrise ca pentru o scenetă de teatru de Lia Bugnar.

Post-Familia: Marița (2017, regia: Cristi Iftimie)

Cea mai echilibrată și fericită familie din cinemaul românesc recent nu mai este de fapt o familie. Copiii au crescut cu problemele, frustrările și speranțele lor. Părinții au divorțat cu ceva ani în urmă. Dar se strâng toți într-o cabană, de Crăciun. Iar filmul lui Cristi Iftime are suficientă bonomie, cu tăcerile generoase și izbucnirile sotto-voce, încât să fie cel mai realist, dar și empatic, portret de familie din cinematografia locală recentă. Bonomia pare-a veni pe filiera Porumboiu (de altfel, singurul alt regizor capabil să ofere empatie veritabilă personajelor sale) și tot de acolo provin și realismul abordării vizuale și claritatea narativă. Marița este de fapt numele Daciei 1310 străvechi pe care unul dintre fii (Alex Potocean) și tatăl (Adrian Titieni) o împart pe drumul spre cabană, iar obiectul acesta încărcat de istoria unei familii reprezintă nostalgiile dulci-amare ale tuturor. Și un debut admirabil de solid, și din regie și din empatie.

Familia imposibilă: Meda (sau partea nu prea fericită a lucrurilor) (2017, regia: Emanuel Pârvu)

Alt debut, altă surpriză plăcută. Emanuel Pârvu își extinde scurt-metrajul Meda, iar rezultatul este o dramă asumată, un portret transversal al lumii satului (actual, non-pășunist și anti-mizerabilist, dar capabil de realism și „hardcorealăˮ) și nu în ultimul rând un triumf al genurilor cinematografice. Pârvu face film cu genul programului clar: dramă. Dramă de (aproape) familie, amenințată de birocrație. Doru (Șerban Pavlu) trebuie să lupte pentru custodia Medei (Ana Radu), adolescenta pe care defuncta lui soție a luat-o în grijă de la o casă de copii. Ca asistent maternal nu poți avea datorii la stat, iar Doru are datorii la stat, deci casa de copii o va lua înapoi pe Meda. Doru, sătean care câștigă din defrișări și vânători (nu mereu legale) nu are de unde face rost de bani pentru angaralele la stat, iar tensiunea asta de dinaintea inevitabilului dictat de sărăcie și birocrație e abil susținută din regie și cameră (Silviu Stavilă).

Familia de securiști: Aniversarea (2017, regia: Dan Chișu)

Primul film cu bani de la CNC al lui Dan Chișu și ultimul film al lui Mircea Albulescu este o comedie de moravuri ocazional spumoasă, ocazional isterică, din când în când sumbră și uneori perplex de complexă. Membrii familiei (și câteva tușe de personaj și evenimente) vin fix din universul Sieranevada. Capacitatea de-a le comprima eficient într-o durată rezonabilă (aproximativ 90 de minute) și mai ales inspirația de-a pune fix relația cu trecutul securistic și religia în epicentrul Aniversării fac din film o mostră numai bună de cinema actual, capabil să joace și reacțiile și subtextele lumii de azi.

Adunați în jurul patriarhului cu steluțe și epoleți securistici (Albulescu), fii și fiice, nore și cumnați, francezi și senatori, strănepoți și distinși oaspeți dotați și dumnealor cu ranguri și epoleți la Securitatea Statului se calcă pe bătături și încearcă cu disperare să ofere o ultimă împărtășanie unui ateu convins. Da, Aniversarea este o frescă de familie, da, se râde copios și, da, este un film mult mai sumbru și isteț decât pare. Jocul de ping-pong între beizadelele mofturoase din sufragerie, holuri și bucătărie devine contondent odată ce tupeul de borfaș cu coloană oficială al unora se izbește de isteriile creștinopate ale altora și de foamea de bani a celorlalți.

Familia toxică: Ana, mon amour (2017, regia: Calin Peter Netzer)

Anul cinematografic a fost deschis de psiho-drama de cuplu regizată de Călin Netzer. Portret de cuplu în formare & descompunere, Ana, mon amour urmărește modul în care dragostea nu vindecă, dragostea distruge. Încet-încet, ireversibil și predictibil, o iubire de pe băncile facultății devine un joc de-a psihozele și finalizează, după un mariaj și un copil, în mocirlele  regretelor, învinovățirilor reciproce și ratării. Puternic și necesar, filmul lui Netzer, ecranizat după un roman contemporan (Luminița, mon amour, de Cezar-Paul Bădescu) excelează la psihologii și veridicități. Singurul film de dragoste recent are aceeași viziune despre familie ca factor coroziv pe care Netzer o expune și în Poziția copilului. Cum zicea domnul doctor Gregory House? Families, they fuck you up.

Familia în prolaps psihic: Bacalaureat (2016, regia: Cristian Mungiu)

Un doctor de provincie (Adrian Titieni), soția bibliotecară (Lia Bugnar) și fiica liceeană (Maria Drăguș) sunt expuși de Cristian Mungiu la corupția și nevolnicia societății din care au ales, întorcându-se în țară după Revoluție, să facă parte. O molestare sexuală lasă fetița cu mâna în ghips și o pune în imposibilitatea de-a da cum trebuie probele de Bac. Criza emoțională, dublată de criza morală și triplată de indignarea cetățenească, duc familia spre o suită mocnită de gesturi și reacții standard. Tatăl mereu furibund, încercând să dreagă lucrurile și implicându-se în ceva corupție de provincie, mama mereu despresiv-smiorcăioasă și fiica, cel mai puternic și din scenariu și din actorie personaj, care reușește să adune empatie de la spectator cât ambiii părinți la un loc, nu sunt nici ce-am vrea să vedem, dar mai ales nici ceva ce poate fi considerat credibil.

Familia sexuală: Ilegitim (2016, regia: Adrian Sitaru)

Filmul-scandal al lui Adrian Sitaru ia o familie, numeroasă și onorabilă, și-o aruncă sub roțile ipocriziei și sub trenul incestului. Ce să vezi, ipocrizia este mai puternică decât incestul, aparențele contează mai mult decât morala și eu tot zic că filmul ăsta, experiment actoricesc, merita mai multă atenție decât a primit. Ilegitim are ambiț și merge fluctuant pe o linie de discurs de-a dreptul reacționar: colaborare cu securitatea-avort-incest-avort-aparențe. Este un dispozitiv care preferă să-și sondeze personajele în loc să le condamne (din start). Nu face rabat de la poticneli, dar finalmente oferă un portret de familie în criză maximă. Iar rezolvările parcă nu contează atât de mult cât contează discutarea (și tăcerea asupra) lor. „Contondentˮ ar fi cel mai potrivit termen pentru a descrie ilegitim.


Critic de film. Cinefil de profesie, comunicator audio-video cu patalama UNATC. Da, este „ăla cu licența în horror”.

asemenea

Your email address will not be published. Required fields are marked *