The Salesman: teatru, Teheran

O producție după Moartea unui comis voiajor este perturbată de incidente nefaste din viața cuplului de protagoniști. Ce să fie asta? Horror? Thriller? Melo? Dramă? Film iranian din acela care conține șase eternități de plictis în stare pură? The Salesman, aka Clientul, nu-i nimic din cele de mai sus, dar în mod parșiv este nițel din toate cele menționate.

Blocul în care locuiesc Emad (Shahab Hosseini) și Rana (Taraneh Alidoosti) începe din seninul unei nopți cât se poate de iraniene să se fisureze și degradeze. Dacă este un semn al destinului care începe să le fie potrivnic celor doi sau o simplă surpare cauzată de incompetență crasă nu contează prea mult. Ce contează este că Emad, profesor de literatură și căpetenie a unei trupe de teatru, și Rana, soție actriță amatoare și femeie casnică, au nevoie de o casă nouă. O soluție de compromis temporară le oferă chiar un coleg de trupă, Babak (Babak Karimi): un apartament gol, abandonat de fosta chiriașă. Noul apartament, încă dotat cu lucruri ale fostei chiriașe, nu se va surpa, dar le va surpa viețile lui Emad și Ranei. Un incident despre care nu se vorbește clar o duce pe Rana în depresie și îl transformă pe bonomul Emad într-un bărbat măcinat de furie și dorință de răzbunare.

Cu un ochi la Caché-ul lui Michael Haneke („palmdorizatˮ cu câțiva ani în urmă) și cu altul la realismul vieții cotidiene din Iran („ayatolahizatˮ încă din deceniul 7), regizorul Asghar Farhadi face thriller și melo, policier și paralele între eroii lui și eroii lui Arthur Miller din piesa pe care probabil nu vor reuși să o pună în scenă. Admirabil orchestrat uman și abil tensionat, filmul începe să funcționeze cruciș când apelul la reflecția lui Emad și-a Ranei în Arthur și Linda (familia Lohman, protagoniști în Death of a Salesman) devin balast narativ. Nu, Farhadi nu este deloc Kiarostami, deci metaforele și paralelismele înspre textul dramaturgic american al lui Miller nu sunt duse până dincolo de orice fel de rezon întru plictis totalitar și abstract. Clientul rămâne un film despre Emad și Rana, despre furie și rușine, despre societatea din jurul lor, într-atât de tradiționalistă, încât nici măcar doi oameni care se iubesc și își împart viața și pasiunile nu le pot rosti unul în fața celuilalt. Pentru că implică nuditate și un bărbat străin, iar într-o țară islamică a vedea și a atinge sunt sinonime și demne de oprobiu public.

Ce pierde din cauza surplusului de teatru filmul recâștigă din naturalețea actorilor. Puși să sufere, să tacă, să-și reevalueze constant „rușinea”, protagoniștii nu se îndepărtează vreun milimeitru de esența ființei umane, iar drama lor rezonează dincolo de bariere culturale și habotnicii religioase. Asghar Farhadi se pricepe la scris personaje și la pus actorii în poziții forte, prilejuite de scenarii (hai, să fim onești) cu o valoare care n-a depășit vreodată media filmelor destinate publicului larg, dar dotate cu ambiții și competențe de cinema de artă. Clientul este, fix datorită (și din cauza) aceasta, un film care nu are cum să nu stârnească emoții și gânduri.

De final, să lămurim o chestie: Oscarul pentru film străin nu i l-a furat nimeni lui Toni Erdmann, s-a dus la un film iranian care avea mai multe atu-uri (talent și umanitate, precizie și concizie, valori umane general valabile) încă dinainte să tulbure Donald Trump apele și suflețelele sensibiloase de la Hollywood.


Critic de film. Cinefil de profesie, comunicator audio-video cu patalama UNATC. Da, este „ăla cu licența în horror”.

asemenea

Your email address will not be published. Required fields are marked *