Citești...

Religiile muzicii II. Cum vorbim despre muzică?

Religiile muzicii II. Cum vorbim despre muzică?

Când, în Cahiers, Cioran raportează o vorbă atroce a lui Colette despre Bach, amândoi, şi cei mai mulţi cititori ai lor neîndoios, vădit copleşiţi din toate părţile – dinspre Colette şi anvergura în ofensă a spusei; dinspre Cioran şi hiperaciditatea tranşării; dinspre Bach chiar – tind să o considere efectivă. Nu e cu niciun chip. Iată.

La 17 februarie 1969, Cioran îşi nota deci în Cahiers: „Colette aurait dit de Bach: « Une sublime machine à coudre ». | Il n’y a rien de pire que l’esprit parisienˮ. Ceea ce în traducerea românească, inclusiv în republicarea din acest an, dă: „Colette ar fi spus despre Bach: «O sublimă maşină de cusut». | Nu există ceva mai otrăvit decât spiritul parizianˮ. (Colocvialul trisilabic rien de pire nu cred că cere o redare atât de înteţită. Mai degrabă l’esprit ar trebui aşezat lângă der Witz – cel aprofundat de Freud în 1905.) E o indicaţie pentru felurite forme de cânt, acel ad libitum, dar se poate vorbi despre muzică ad libitum cu aceeaşi îndreptăţire? Nu o cred deloc. Să încercăm o analiză de text, serveşte la mult mai multe decât pare.

Nu trebuie să coşi toată viaţa la o maşină să realizezi că, aici, Colette (mă conformez: 1873-1954) nu putea de pildă să se refere, spunând Bach, la instrumentele cu coarde din familia viorii. Din simpla raţiune de mecanică a comparativului. Sunt clape deci, clape înclin să cred nu ale unui pian, care i-au dat emoţia cu vitriol ratat a formulei. Dacă e ceva la intersecţia dintre instrumentul muzical şi maşina de cusut (lăsăm, deocamdată, sublimul deoparte. Încurcă) e utilitarismul serial al unor staccati. Şi apoi se poate într-adevăr susţine că maşina de cusut are ceva din făcutul gamelor, din prealabilul scontat al muzicii, cu aportul ei suplimentar în universul sacadării. Poate dobândise ea o anumită alergie la sunetul clavecinului, fără să priceapă nimic din stenica productivitate a sunetului retezat, din nesfârşit de binefăcătoarea acupunctură corticală cu care clavecinul, numai, sfinţit cum a fost el de Bach, e îndrituit? Aş putea, apoi, ca atâţia alţii, să mă lansez într-o istorie a instrumentelor muzicale funcţionând pe bază de cartele perforate, punere în practică a tuturor combinatoricilor şi permutărilor de grad înalt de care nici Bach însuşi nu e defel străin, chit că tivurile lui Colette sunt destrămate complet. Cu aparenţa ei doborâtoare, vorba lui Colette are o singură trăsătură: nu e în chestie. Şi e păcat să-i acorzi un credit pe care, în privinţa lui Bach, niciodată nu-l va primi. Am văzut şi că unii consideră spusa izbutită, vreau să spun pozitivă. Aşa ceva arată că, dacă i se întâmplă să nu-şi găsească încă locul, poate fi totuşi mai conştient de sine şi un titirez.

Dar cum funcţionează aparenţa asta, la Colette? Poate n-a găsit ea atunci prin casă ceva mai bun care să-i evoce proaspăt descoperita meticulozitate ca şi minuţiile lucrative şi neîmpovărătoare din Bach. De ce a căutat însă în direcţia acelui obiect? Pentru că a recurs amplu la una dintre cele mai dobitoace superstiţii europene: că sunetul nu e materie, că sublimul sonor e de cu totul alt ordin decât suportul lui, şi că între suport şi efect se poate căsca un hău. Pe cât de vast admite diferenţa dintre un instrument de cântat şi unul de cusut. Şi admite, tocmai.

Materialitatea şi imaterialitatea muzicii nu pot fi disjunse însă. Mai departe: modelul acesta binar, purtător al unui insidios dualism, după care unele sunt materii şi altele sunt, în schimb, imaterialităţi, e inefectiv când te apropii puţin de el. Dualismul acesta, care poate steriliza orice inteligenţă, convine perfect explicaţiilor de duzină pentru că afirmarea lor se produce nu în spaţiul muzicii, ci în spaţiul unui discurs despre muzică, care întâmplător şi masiv a câştigat expresia, a luat faţa, înainte de finişul Iluminismului, în chip retoric. Vorbim despre muzică, de bine de rău, cu instrumente de alt tip, care vin proiectate, dominatoare, imperaliste chiar, din afara muzicii, şi vin de multe ori cu simple specii de detriment. Nu sunetul muzical articulat a câştigat preponderenţa cu care definim noi stări, construcţii, forme de viaţă, oraşele sau sensul, în general. (Nu spun nimic complicat. Ci spun că n-am auzit, din nefericire, de nici un oraş numit Si minor.) Sărăcită în concurenţa tacită cu toate celelalte pârghii de expresie, muzica a fost relegată subalternului. Mâna, vocea, instrumentul şi tot ce fac împreună când fac muzică sunt una cu aceasta. Sublimul şi împunsătura nu pot fi disociate, asta i s-ar putea transmite lui Colette în primul rând. (Iar „sublimeˮ plus „machine à coudreˮ, fără niciun sunet, vine fireşte direct din Lautréamont.)

Sărăcită în concurenţa tacită cu toate celelalte pârghii de expresie, muzica a fost relegată subalternului. Mâna, vocea, instrumentul şi tot ce fac împreună când fac muzică sunt una cu aceasta.

Să trecem însă şi la Cioran, acum, să nu ne mâniem monocord pe biata afoană, cu monumentala ei eroare de gust. Sigur, nu vin cu nicio noutate, Cioran îl iubea pe Bach. E şi greu de ştiut ce altceva ai putea face pentru început. Îi era foarte îndatorat, şi de altfel însemnarea vine după cam mulţi ani de deşert sonor. Îl iubea şi îi era îndatorat cum îi putem fi cu toţii soarelui, actelor de recunoaştere, formelor private de bucurie, serilor cu prietenii, de pildă, fiecare cu enumerarea lui în fond. Cioran însă, ca oricare ins care foarte probabil n-a pus în viaţa lui mâna pe un instrument muzical, e cu precădere liric, e divinatoriu şi e puţin în afara ariei de competenţă (a spus, de pildă, nişte grozăvii despre Variaţiunile Goldberg, nu insist, dar ele s-ar fi spulberat la prima deschidere a partiturii). Ca orice tip genial, a găsit formule perfecte până şi pentru lucrurile la care nu se pricepea tocmai, chiar dacă asta n-a împiedicat pe nimeni să producă articole numeroase, antologii şi licenţe, emisiuni şi vorbe de duh cu tema „Cioran şi muzica”, vai, marcată de incontrolabil. L-a purtat totuşi, în câmpurile unde circula mai pedestru, un management redutabil al ghiciturii, o surprinzătoare adecvare la pronii, o mantică plină de precizii a improbabilului. I-a ieşit. Dar asta n-are nici o legătură cu pasajul. (Cer iertare celor care constată că n-am la îndemână piedestaluri, însă sunt convins că se poate pricepe şi fără a-ţi ţine gâtul frânt, ba chiar că există întâmpinări mai funcţionale cervical, fără a sucomba în ireverenţă un singur gram.)

Pentru că e oripilat, totuşi, în loc să fie superior. La început atras şi la sfârşit răspunzător el însuşi de chiar acel esprit parisien, n-a redresat suficient în notaţia-i scurtă încât să o şi domine. N-o domină. Dă vina pe un eventual muşcător, recunoaşte o eventuală dezonorare implicită a lui Bach, nu mai dispune – asfixiat o clipă – de suveranităţi, de chiar cele pe care le identifica în Bach. E dizolvantul Paris de vină? O fi, ce ştiu eu, n-am fost niciodată acolo. Bun, dar ar fi preferat fluierul, frunza, Coasta Boacii? Nici nu-mi vine să cred că la găselniţa lui Colette nu a parat cu ceva mai şfichiuit.

O partitură – căci la asta voiam, e drept, să ajung – oricare grupuscul de măsuri, muzicienii o ştiu, se poate citi cu mult mai aprofundat, mai durabil şi mai hrănitor decât această mică împerechere contrastată de aproximativi diverşi, decât acest înduioşător cuplet nătâng de injurie şi ultragiu.

Şi apoi, când aţi citit ultima oară Colette? Şi când, ultima oară, aţi ascultat Bach?

Constituţia sonoră a Europei

Toate eşecurile în a recunoaşte muzica atât de împlântată pe cât de fapt e în toate vieţile noastre, şi în oricare dintre arhitecturile, dintre funcţiile şi dintre orizonturile lor, ca şi în toate cimitirele a ce n-am ştiut să fim, sunt ecranare teribilă pentru ce, de fapt, deja am cuprins şi ni s-a dăruit. Merg de bună voie până la a spune că într-o eventuală constituţie a Europei vom putea liniştiţi lăsa deoparte creştinismul (şi iudaismul, şi islamul, şi altele încă, dacă oricum ne debarasăm de Greci), că putem în schimb să înşirăm într-un doct andante principii teologico-politice şi procedurale oricum derivate, plus covârşitoarele detalii despre cărbune şi oţel, fiscalităţi şi liberă circulaţie, şi desigur şi arme nucleare (criogenizări parţial izbutite, toate, ale fostelor teorii ale naturii, providenţei şi actului), dar am să rămân crucit când constat incompetenţele desăvârşite în a recunoaşte singurul Zeu care, între atâtea altele şi într-o doară, îşi califică, îşi exprimă, îşi rezumă continentul pe care cum-necum stăm. Mozart. Chiar dacă nu-l poate asta în nici un mod privi, avem, cu el, în principal, dar nimeni nu mai poate spune „elˮ, această imponderabilă şi atotîncăpătoare, această deplină, această mântuitoare scuză. Veritabilul act de naştere al continentului inaudibil nouă nu ar mai trebui lăsat pe mâna filosofilor şi istoricilor, şi în general a nimănui atins de guraliv, intenţie şi voinţă. Ar trebui plasat de pildă în acele minute când Mozart, bucuros că şi-a închiriat un apartament ceva mai larg, îi aştepta pe Haydn, Dittersdorf şi ceilalţi ca să cânte împreună, de pe hârtia abia zvântată, un alt, un nou cvartet. Şi nici nu-ţi trebuie auz absolut ca să preferi, în loc de mai artificialul Bruxelles, adevăratul centru şi plex, oraşul cândva mai plin de instrumente decât de oameni, oraşul sonor cel mai împlinit, Viena.

Asia, doar, avea deja – devenită asiatică abia prin Buddha – tactul cutremurător de a încheia socotelile în jurul vârstei de 35 de ani. Restul e un amestec cu neputinţă de sondat de prematuri şi supravieţuitori.


Istoric al religiilor. A publicat mai mult în engleză, în franceză şi în multe alte oraşe. Ştie că româna e cea mai frumoasă limbă din lume. S-ar întoarce şi mâine în India.

asemenea

Your email address will not be published. Required fields are marked *