Citești...

Publicul nostru, stăpânul nostru?

Publicul nostru, stăpânul nostru?

Artistul creează pentru ceilalţi? Cu siguranţă că da. Mitul „artei fără receptor” nu stă ȋn picioare. Dincolo de orice altceva, arta e comunicare. Iar aici intervine procesul „publicării” prin edituri, case de discuri, galerii de artă etc. Care, dacă sunt instituţii private, se supun legilor economiei de piaţă şi urmăresc maximizarea profitului. Iată lanţul cauzal banal care aduce masificarea artei şi atotputernicia gustului publicului.

Regula după care majoritatea decide este principiul fundamental de funcţionare al statului democratic, „cea mai proastă formă de guvernare”, cum zicea Churchill, „exceptându-le pe toate celelalte”. Ȋnsă chiar şi ȋn acest context esenţial politic au apărut destul de devreme poziţii opuse. Nici Platon, nici Aristotel nu vedea cu ochi buni „dominaţia celor mulţi”, iar liberalul John Stuart Mill atrăgea atenţia (ȋn Despre libertate) asupra nevoii „protecţiei ȋmpotriva tiraniei atitudinii şi opiniei dominante”. Ca să nu mai vorbim de erorile majorităţii, dintre care cea mai răsunătoare este venirea la putere, ȋn mod democratic, a lui Hitler.

Ştiinţa a avut ȋntotdeauna de luptat cu opinia majoritară. Asta ȋntrucât adevărurile ştiinţifice, ȋn ciuda generalităţii lor, adesea nu sunt accesibile opiniei comune. Nicolaus Copernic, Giordano Bruno ori Galileo Galilei au ȋndrăznit să se ȋmpotrivească geocentrismului celor mulţi şi chiar Legii impuse de Inchiziţie. Este unul dintre multiplele exemple ale erorii de raţionament denumită argumentum ad populum, care apare atunci când adevărul sau falsitatea unui enunţ depinde de opinia majoritară.

Corelatul termenului de majoritate este cel de popularitate. Sociologic vorbind, popularitatea unei persoane se traduce ȋn aprecierea pe scară largă de care aceasta se bucură. Simplificând lucrurile, e vorba de cucerirea unui public majoritar. Plecând de la cele trei mijloace persuasive ale lui Aristotel (din Retorica), ethos-ul (caracterul celui care vorbeşte), pathos-ul (emoţia stârnită la nivelul audienţei) şi logos-ul (natura argumentată a discursului), putem stabili şi ȋn cadrul artei, trei feluri de abordare a publicului care accentuează fie popularitatea artistului, fie gusturile audienţei, fie calitatea mesajului după criterii ce ţin de estetică.

Este un rău ȋn sine faptul că artistul vrea să aibă un public numeros? Deloc (deşi pentru Oscar Wilde popularitatea e pentru mediocri). Problema este altundeva, nu ȋn dorinţa de a avea o audienţă cât mai mare, ci ȋn calea de atingere a acestui ţel. Drumul cel mai scurt ȋncepe cu „măgulirea” majorităţii („subiectul vinde”) şi continuă cu abuzul de popularitate („numele vinde”). Esteticul intră ȋn discuţie ȋn aceste cazuri doar accidental. Singura cale corectă din punct de vedere artistic ar fi ȋnsă cea a inovaţiei estetice la nivelul mesajului. (Asta nu ȋnseamnă indiferenţa faţă de public, dimpotrivă). Ȋnsă astfel, garanţia unei audienţe numeroase dispare, iar dificultatea „publicării” creşte. Situarea ȋn afara mainstream-ului este o afacere riscantă.

O soluţie originală de a se adresa publicului au găsit-o artiştii avangardişti. Ȋntrucât nu dispuneau de niciun fel de popularitate, iar gusturile audienţei majoritare erau dispreţuite, avangardiştii au şocat prin natura mesajului. Să luăm cazul lui Marinetti. Goana lui după popularitate este indiscutabilă. Şi-a potrivit atât de bine lansarea Manifestului, ȋncât, după ce l-a făcut cunoscut ȋn mai multe gazete din ȋntreaga Italie, l-a comunicat, apoi, ȋn aceeaşi zi, prin diverse publicaţii din lume (inclusiv prin Democraţia craioveană, tradus şi prefaţat de Mihail Drăgănescu), ȋntre care Le Figaro ocupa locul fruntaş din punct de vedere al tirajului. Numai că textul său nu oferea „pâine şi circ”, ci tocmai contrariul. Agresivitatea fără margini a discursului provocator zgâlţâia mai degrabă conştiinţa cititorului, scoţând-o din zona de confort. Mesajul futurist lovea cu forţă ȋn betonul stereotipiilor şi al lejerităţilor mentale, iar cea mai mare parte a publicului n-a fost deloc ȋncântată de acest afront.

Aceeaşi reţetă va fi ȋmpărtăşită ulterior de Manifestele celorlalte avangarde. Ȋnfruntând atât Academia, cât şi masa, vocea lor caută să se facă auzită de cât mai mulţi declamând că arta valoroasă e apanajul celor puţini. Nici audienţa majoritară şi nici popularitatea artistului nu sunt garanţii ale unei estetici de primă mână, ci doar natura mesajului. Iar pentru a atrage atenţia asupra sa, avangardiştii l-au distrus. „Dada nu ȋnseamnă nimic”, strigă Tristan Tzara, iar Marchel Duchamp, referindu-se la statutul artistic al pisoarului refuzat a fi aşezat printre alte sculpturi la o expoziţie, explică: „Nu contează dacă Mr Mutt (pseudonimul lui Duchamp – n.red.) a făcut cu propriile mâini Fântâna sau nu. Contează că a ALES-o”.

Ȋn vădită contradicţie cu mecanismul democratic care favorizează majoritatea, arta, spun avangardiştii, nu poate funcţiona ȋn baza aceluiaşi principiu. Ȋn spiritul argumentului ad populum, gustul majorităţii poate nedreptăţi artistul. Este cazul celebrei sculpturi minimaliste Tilted Arc (foto) a lui Richard Serra, ȋndepărtată din Foley Federal Plaza din Manhattan ȋn noaptea de 15 martie 1989 la cererea publicului majoritar. E posibil deci ca societatea democratică să-şi nege principiul fondator de dragul artei autentice? Dificil de răspuns. Arta finanţată din fonduri publice va fi supusă ȋntotdeauna ȋntr-un fel sau altul dictaturii majorităţii, iar cea pe bani privaţi va trebui să fie populară pentru a produce profit.


Jurnalist şi profesor, autor de articole şi cărţi despre filosofie, media şi cinema. Realizator al emisiunii Soundtrack Boulevard, prin care propune analize şi comentarii în legătură cu diversele configuraţii ale tandemului muzică-imagine şi efectele acestora asupra spectatorului de film.

asemenea

Your email address will not be published. Required fields are marked *