Citești...

Pororoca: Limitele sistemului și nesfârșirea neput...

Pororoca: Limitele sistemului și nesfârșirea neputinței

Un copil dispare din parc. O familie implodează. Un tată identifică un suspect.

Domnul Tudor Ionescu (Bogdan Dumitrache), membru al clasei de mijloc corporatist tradiționale, iese în parc cu cei doi copii. Dar se întoarce acasă la doamna Cristina (Iulia Lumânare) cu unul singur, băiatul Ilie. Fetița Maria a dispărut. Și toate încercările de-a înțelege unde s-a dus sau cine a luat-o sunt sortite eșecului. Prins într-o plasă cu disperare și vinovăție, cu prea puțin sprijin din partea Cristinei și cu un surplus de exasperare cauzată de modul lent în care se mișcă ancheta, Tudor trece dincolo de colapsul nervos și, având un suspect deja identificat, decide să alerteze Poliția. Înainte de-a lua problema în propriile mâini.

Genul programului: 50% dramă, 35% thriller și 15% secvențe în surplus. Nu pare rețeta de „film românesc, festivalier” și pentru al treilea lungmetraj realizat cu sprijinul CNC regizorul Constantin Popescu ne scutește de stângăciile exasperante din Principii de viață și Portretul luptătorului la tinerețe. Ba chiar s-ar putea opina că Pororoca este un film conceput cu o coerență narativă și niște mize emoționale accesibile publicului. Calvarul familiei rămase fără copil, absurdul cumplit al celor 47 de zile de așteptare, disperare și exasperare sunt conturate întru empatizarea spectatorului. Și spre onoarea lui Popescu, drama familiei Ionescu funcționează suficient de emoțional cât să camufleze, cel puțin pe durata vizionării, elipsele și interacțiunile de familie lăsate în afara ecranului.

Organizat din montaj ca reminder foarte necesar că cinemaul este o „artă a privirii și privitului”, Pororoca oferă secvențe statice și minimaliste care cer de la spectator atenție și suspiciune. Ieșitul în parc, filmat sec și distant la începutul filmului, nu doar cere, dar și reușește să impună atenție. Privirea poate surprinde, în cadrul-secvență banal cu o dimineață în parcul de copii, adevărul. Sau măcar indicii pentru elucidarea misterului dispariției Mariei. Folosită ca dispozitiv hanekian, secvența „pierderii copilului” este dublată similar spre final de film de-o alta care impune atenție: o incursiune în apartamentul unui suspect. Ambele promit mai multă informație decât au de fapt de oferit, confirmat sau infirmat. Și sunt ambele proba unei mâini forte – montajul uneori prea lax, generos cu timpi morți, este compensat astfel.

Interacțiunile lui Tudor Ionescu cu cei din jur sunt calibrate pentru a recentra filmul pe tatăl distrus de vinovăție, pe bărbatul fierbând de ură neputincioasă. Pentru că Pororoca nu este chiar „dramă de familie”, este portretul unui tată. Zdrelit de vina de a-și fi pierdut unul dintre copii, abandonat de soția care, dintr-un reflex atavic de-a dreptul simian, fuge la rude cu celălalt copil, tratat ca individ în pragul unui colaps psihic de către un anchetator (Constantin Dogioiu), Tudor Popescu este fix genul de personaj teribil pe care scenariul îl trișează, dar Bogdan Dumitrache îl salvează.

Al treilea lungmetraj al lui Constantin Popescu se inspiră de la filme bune (Cache al lui Michael Haneke) și este similar cu filme mari (Loveless al lui Andrey Zvyagintsev, dar și „prizonierulˮ lui Denis Villeneuve), însă rămâne fundamental un film românesc, ancorat și în cotidianul urban și parțial tributar mofturilor cineaștilor din Noul Val. De unde și titlul („pororocaˮ este numele dat mascaretului amazonian, când cursul apei se schimbă dinspre ocean către continent și formează valuri înalte până la 4 metri) lipsit de sens și context în raport cu scenariul și de unde și-o undă (foarte interesantă de studiat) de dispreț amestecat cu superioritate față de organele legii. Un film despre ceva care poate să ne intereseze pe toți, tocmai pentru că sperăm să nu trecem prin asta.


Critic de film. Cinefil de profesie, comunicator audio-video cu patalama UNATC. Da, este „ăla cu licența în horror”.

asemenea

Your email address will not be published. Required fields are marked *