Citești...

Niște revoluție și puțin playback. Princess Nokia ...

Niște revoluție și puțin playback. Princess Nokia la Rokolectiv

Rokolectiv ar fi trebuit deja să-l trezească din mormânt pe Ceaușescu – mulți ani la rând, pe terasa Casei Poporului, tineret decadent a dansat pe muzici când mai experimentale, când mai alienante. Poate cea mai exclusivistă întâlnire alternativă de peste an, pe alocuri cu puseuri ușor elitiste, e unul dintre puținele festivaluri care leagă și ne leagă de niște scene, altele decât cele neapărat comerciale ale muzicii electronice. Deși un eveniment de muzică electronică, apogeul ediției din acest an a fost fără îndoială newyorkeza Destiny Frasqueri, aka Princess Nokia. În semn de omagiu pentru cele trei hituri bine produse ale cântăreței cu origini afro-latine, Sala Berlin a clubului Control a fost arhiplină, ca la meciurile de-odinioară ale Naționalei.

Dacă am crede măcar cât un vârf de ac în dialectică, am înțelege cât de firească este revenirea unei „antiteze” pur feminine (și feministe?) după o lungă „teză” strict masculină și machistă în hip-hop. Sigur că trademark-ul scenei hip-hop a anilor ’90, cu hiturile gangsta și vânzarea de autenticitate, s-a transformat în scena unor marionete sau caricaturi (vezi Hip hop matters de Samuel Craig Watkins, 2005) ale noului mileniu, într-un hip-hop corporate, bine produs și cam atât. Asta nu înseamnă că decăderea urbană americană n-a continuat ori n-a putut fi temă de inspirație pentru artiști independenți. Așadar, mult înainte ca Beyonce să scoată „Formation”, poate primul ei clip și cântec politic, în undergroundul american au existat voci feminine arogante în sensul mișto, care cântau cu furie păsurile străzii și ale condiției de gen. Într-o proporție masivă, cum e și legitim, femei de culoare, teama de-o planetă albă (și exclusiv masculină) fiind de altfel o temă recurentă a muzicii acestora. Din ultimul val, pe moștenirea lui Lauryn Hill, a lui Roxanne Shanté și a lui Lil’ Kim, apare și revelația de sâmbătă seara din cadrul Rokolectiv.

Dacă o bună parte din predecesoarele hip-hopului american erau mai degrabă un fel de artiste de „backing vocals” și de featuringuri pentru mai marii bărbați ai stilului, noua generație, din care le-aș mai menționa și pe Nadia Rose ori Tommy Genesis, e altceva. Reprezentativă e un soi de rezistență față de mainstream prin asumare și celebrare a genului: „They gonna’ take me to court for my vision / Take me to court them chains don’t hold / They gonna’ bring to the stand all my women / Flock to the stand they stand on me.” („Execute”)

La începutul lunii, Princess Nokia și-a anulat un concert în Israel, răspunzând unui apel al mișcării palestiniene Boycott, Divestment and Sanctions (BDS) de a boicota cultural Israelul pentru persoanele decedate din cauza apartheidului palestinian. Gest remarcabil de curaj și de coerență cu versurile și mesajul muzicii americancei, care spunea despre ea că face „muzică universală, care poate atinge diferite categorii de persoane. Fetele Banjee din Harlem, miresele adolescente din Orientul Mijlociu, băieții gay din Asia de Est. Etichetele nu mai contează”. Într-un fel, atitudinea Prințesei aduce cu filosofia riot grrrl, cu excepția stilului desigur, dar și a unei atitudini oarecum hip-egocentrice. Așadar, deși folosesc teme absolut valide care provoacă mainstreamul pop conservator, o parte din generația de artiști politici sunt marcați de un narcisism obsesiv. Cântă politic despre viața de ghetou ori despre condiția femeii de culoare într-un context machist și patriarhal, dar o fac uitându-se într-o oglindă imensă din care de fapt nu prea se vede altceva decât propriile experiențe și anxietăți. De multe ori, astfel de proiecte eșuează tocmai din „privatizarea” unui coolness pop politic, adesea neutralizat tocmai din obsesia de sine a celui de pe scenă. Și nu doar Prințesa Nokia cade pradă propriei proiecții de care nu ne putem despărți, ci și Mykki Blanco sau Aerea Negrot, să nu mă mai gândesc și la niște nume mai mari ale artei performative locale: individualism și egocentrism, când avem nevoie ca niciodată de solidariate.

În ciuda acestei critici, impresia mea e că o bună parte din noile fete care cântă hip-hop problematizează și aduc pe agenda publică teme queer ori ale feminismului de val III într-o măsură net mai originală, mai democratică și de impact decât o fac o bună parte din elitele feminismului local liberal, de exemplu. Fără consum inutil de fonduri pentru reproducerea unor alte elite (upper) middle class închise de multe ori în bula academiilor, ci prin înțelegerea de la firul ierbii a unei realități de tipul The Wire și prin versuri ca: „With my little titties and my phat belly / I could take your man if you finna let me /… My body little, my soul is heavy”.

Cu alte cuvinte, e și un soi de emancipare odată identitar-etnică: „I’m that Black Native American, I vanquish all evil / I’m that Black a-Rican bruja straight out from the Yoruba / And my ancestors Nigerian, my grandmas was brujas”. („Brujas”). Apoi, una de gen: „I’m a shapeshifting bitch / you don’t know who you loving / Better light you a candle / I heard the nighttime was black / And if you don’t watch your step the greatest bitch will be back.”

Revenind la prestația de pe scena Controlului, Princess Nokia a fost și de-această dată controversată. A intrat cu câteva mici probleme tehnice, punând-o se pare ad-hoc pe Chlorys, care tocmai terminase, să-i pornească negativele pieselor. Beaturile de pe „Tomboy” au explodat sala. Mâini în aer ca la Wu-Tang și multă voie bună în public. Ca și prezență, domnișoara Nokia e ireproșabilă, însă ceva nu se lega. Piesele sunau nefiresc de bine, ca și cum le-ar fi pus cineva direct de pe YouTube, cu tot cu vocea din studio. Un pic de playback, așadar, dar ce mai contează, când și ea, și mesajul erau acolo, vibrând a revoluție. Una scurtă, totuși, căci concertul n-a durat mai mult de 40 de minute, iar bisurile baricadelor n-au mai sunat la nicio portavoce. Cel puțin n-a fost televizată. Mare lucru!

Fotografii de Adi Tudose


Doctor în antropologie cu o etnografie despre ultrași. A mai scris pentru Casa Jurnalistului, Criticatac, Vice și Platzforma. În noiembrie și-a făcut debutul de scriitor cu romanul „Intervențiaˮ (Polirom).

asemenea

Your email address will not be published. Required fields are marked *