Citești...

Ne plângem de milă și dansăm pe treaba asta. Noul ...

Ne plângem de milă și dansăm pe treaba asta. Noul album Arcade Fire

Pentru că Everything Now al celor de la Arcade Fire e deja unul dintre cele mai discutate albume ale anului, Dinu Guțu și Mihai Tița au scris împreună despre el, astfel încât să rămână cât mai puține lucruri nespuse.

Everything Now e o corporație fictivă, o pagină falsă de Twitter și ultimul „fake album” al celor de la Arcade Fire. Promovarea acestuia, ușor neconvențională, dar defel inovatoare, prin știri false și postări satirice pe social media ne duce cu gândul la cheia de citire a albumului: criticăm digitalizarea, alienarea și macdonaldizarea existențelor noastre. Nimic rău până acum, albumul e unul vădit de protest, de refuz al modernității, dar nici stilistic, nici politic, mai nimic nu-i potențează asta. Câteva ritmuri synthpop, puțin new wave și mult bricolaj ironic ce anunță probabil o criză identitară care nu-i deloc nouă în branșa (rockului) indie.

Pe noul album, Arcade Fire își plâng singuri de milă, cam ca pe celebrul „I don’t belong here”, supărați pe peisajul hiperconsumului nord-american, cu o melancolie fatidică că nu s-au născut măcar la Berlin sau Barcelona.

Meta-umorul Arcade Fire, deși se vrea absurd și teatral, nu luminează minți, ci mai degrabă îți vinde o critică ieftină la modernitate. În clipul piesei „Everything Nowˮ, spre exemplu, imagini cu un decor distopic ale unei Americi falimentare sunt suprapuse pe linia melodică a unui cor de copii care cântă ca-ntr-o odă a speranței din popul anilor ’80, precum și versurile: „Every inch of space in your head, Is filled up with the things that you read, I guess you’ve got everything now, And every film that you’ve ever seen, Fills the spaces up in your dreams.”

„Signs of Lightˮ, a treia piesă de pe album, continuă critica socială mai „din toporˮ a canadienilor, cu un clip ce trimite la bugete mici de trupe DIY, unde un cuplu de detectivi de tip Dosarele X caută adevărul prin conspirații mondiale. Însă în afară de această deconstrucție facilă cu accente grotești (potențate și de un-fel-de rap al lui Win), Arcade Fire nu dau nimic la schimb. În plus, e 2017 afară și canadienii se aruncă spre primul lor album ironic. Cu alte cuvinte, nu prea ține. Mes Quins o fac mai bine, punkul în general (mai ales Idles de o vreme) o face mai bine, până și la Radiohead iese mai bine. Domnule Win Butler, versul ăsta e pe bune? „Monday, Tuesday, Wednesday, Thursday, Friday, Saturday, sometimes Sunday Love is hard, sex is easy, God in Heaven, could you please me?ˮ

În „Creature Confortˮ, Arcade Fire iau la mișto cu ceva umor universul de teenage angst al celor de la Placebo. De la versuri care sună cam așa: „Some boys hate themselves, Spend their lives resenting their fathers, Some girls hate their bodies, Stand in the mirror and wait for the feedback” și până la mișcările lui Win care trimit la Brian Molko. „Peter Panˮ și „Chemistryˮ, poate cele mai slabe piese Arcade Fire din istorie (o spune și Pitchfork), continuă ironia pe niște dub-synth și un soi de disco-2tone de anii ’80, prost, dar glumeț, și cu tușe ironice groase fără a avea nimic însă din maeștrii mainstream-indie ai ironiei, cum sunt Metronomy, spre exemplu.

Întâi pe grunge ușurel, apoi pe-o baladă cu sunete de fundal ale unui aparat de scanat produsele pe bandă, Win merge mai departe cu critica anti-capitalistă: „Infinite content, Infinite content, We’re infinitely content, All your money is already spent on it”. „Electric Blueˮ e un soi de omagiu la Bowie, însă nimic din stălucirea unei „Reflektorˮ, de exemplu, nu apare pe melodia cântată de Regina.

Cred că merită apreciată încercarea de bricolaj stilistic a canadienilor, dar altfel albumul este probabil unul de stagnare și de căutări. Ce face însă Arcade Fire o trupă mișto e acel neo-romantism, numit de The Guardian sturm und drang (furtună și avânt), adică o reîntoarcere la un fel de gonzo-sentimentalism, la subiectivitate ca și contra-reacție la raționalism și estetism. Ultimul album, cu excepția penultimei piese, n-o face defel, iar vocea lui Butler de pe „Funeralˮ, de exemplu, nu mai înseamnă prea multe în această nouă configurație. Dacă o reeditare OK Computer e la fel de valabilă și „în picioare” și astăzi, atunci din păcate pentru canadieni Everything Now cred că nu va fi decât un album pentru colecționari și cam atât. – Dinu Guțu

*

Într-o lume tot mai polițistă cu ceea ce spui și cum te comporți era normal ca băieții de la Arcade Fire să fie puși la zid. Versuri proaste (sunt și unele foarte bune însă, voi reveni), asemănări izbitoare cu ABBA sau cine știe ce alte optzecisme, de la Robert Palmer tocmai la The Clash și așa mai departe. Probabil că o bună parte din valul de #hate îndreptat către ei vine tocmai de la cei care îi consumă (nu ascultă) și se simt trădați și arătați cu degetul pentru stilul lor de viață fragil fix de către ăia pentru care plătesc bilet și cheltuie pe burgeri, tricouri, aplicații cu festivalul și așa mai departe. E greu să accepți adevărul și la fel de greu e să înțelegi că ceea ce face Arcade Fire cu acest album e o pastișă la tot, de la swing, pop, synthpop, country sau neo-folk pînă la ceea ce scriem pe social media – dacă versurile lor sunt patetice înseamnă că și noi suntem asemenea. De aceea, Everything Now poate funcționa ca o oglindă cu inteligență artificială și un sarcasm foarte bine dezvoltat.

Firește, nu e suprarealism, nu e poezie postmodernistă (Dinu aduce bine aminte de Metronomy, iar ăsta e doar un exemplu, ar mai fi de menționat Hot Chip – încă de referință videoul ăsta – Crystal Castles, MGMT sau, mai ales, The Flaming Lips – vezi intro-ul albumului, o posibilă caterincă la delirul acido-LSD promovat de respectivii), dar e de-o simplitate estetică înțepător de dansantă, confuz și implicit targetat pe 18-35 – chiar coperta albumului trimite către ultra-popularele instalații ale lui Lee Jung. Să nu uităm că vorbim despre indie pop, iar aici fiecare se descurcă cum poate (cu albumul ăsta, Arcade Fire devin poate chiar un doppleganger al celor de la Coldplay, slavă Domnului), de la Rihanna la Kendrick Lamar – care, să fim onești, nici el nu e nici pe aproape la nivelul unui Tyler, the Creator, spre exemplu. Mi se pare evident că Arcade Fire s-ar întoarce la The Suburbs, doar că nu prea mai au cum (sau, poate, mai încolo), așa că se declară, oficial, plictisiți de mașinărie. Și a ieșit ceva absolut distractiv.

(Am promis și versuri bune, iată cîteva: A thousand girls that look like me, Staring out at the open sea, Repeat the words until they’re true, Cover my eyes electric blue – „Electric Blueˮ. When the times get rough, Put your favourite record on baby, Fill the bathtub up, You could say goodbye, To your so-called friends – „Good God Damnˮ. All my presents are broken before they’re open, And the promises, the second they’re spoken, I know I’ve been different, My skin keeps shedding, My mother was crying on the day of our wedding – „Put Your Money on Meˮ) – Mihai Tița


Cultură expansiversatilă.

asemenea

Your email address will not be published. Required fields are marked *