Muzica zgomotelor

„Noi, futuriştii, am fost pe deplin cuceriţi şi încântaţi de armoniile marilor maeştri. Beethoven şi Wagner ne-au răscolit inimile şi nervii mulţi ani. Acum însă, ne-am săturat de ei şi ne face mult mai mare plăcere să combinăm în imaginaţie sunetele tramvaielor, ale motoarelor cu combustie internă, ale maşinilor şi ale mulţimilor gălăgioase decât să reascultăm, spre exemplu, Eroica sau Pastorala”.

Drumul către sintetizator şi revoluţia digitală ȋn muzică ȋncepe fără doar şi poate cu Luigi Russolo. Iar rândurile de mai sus sunt parte a Manifestului său din 11 martie 1913 supraintitulat Arta zgomotelor (L’arte dei rumori), titlu care va reveni şi pe coperta unei cărţi trei ani mai târziu, ȋn care va detalia felul cum zgomotele şi instrumentele de producere a lor, aşa-numitele intonarumori, pot aduce noi plăceri acustice. Căci urechea omului de ȋnceput de secol 20 e saturată de sunetele muzicale ale căror timbre sunt prea limitate pentru a produce noi expresii. Dincolo de vibraţiile pure ale instrumentelor cu coarde, „ciupite” şi cu arcuş, ale suflătorilor din alamă şi din lemn şi ale instrumentele de percuţie, zgomotele sunt cele care oferă sonorităţi complexe, moderne, inspirate de natură, dar mai ales de inventarea maşinilor.

Ȋn Manifestul din 1913 sunt catalogate şase familii de zgomote pe care viitoarea orchestră futuristă va trebui să le producă, iar aducerea lor ȋn discuţie astăzi, ca şi a bizarelor intonarumori pe care Russolo le va construi şi descrie parţial ȋn volumul din 1916, este oportună nu doar pentru dezgroparea rădăcinilor anumitor forme muzicale actuale (orchestra de zgomote futuristă anticipând mişcarea electro-acustică ce va debuta ȋn anii ’40 ȋn studiourile de musique concrète), ci şi pentru faptul că mai multe orchestre de zgomote contemporane au ȋncercat să refacă experienţa lui Russolo, ȋn special ȋn preajma centenarului futurist.

Bubuiturile, tunetele, exploziile, plesniturile, trosnetele şi huruiturile compun prima categorie; fluierăturile, şuierăturile şi sforăiturile, pe cea de-a doua; şoaptele, murmurele, bolboroselile, bâzâiturile ori gâlgâiturile intră ȋn a treia clasă de zgomote; apoi, a patra este formată din scârţâituri, scrâşnituri, foşnete, pulsaţii, pârâituri, târşâituri, ȋn timp ce categoria a cincea include zgomote produse prin lovirea metalelor, lemnului, pieilor, pietrelor ori teracotei; ȋn fine, ultima familie de zgomote cuprinde glasurile animalelor şi ale oamenilor, strigătele, ţipetele, vaietele, urletele, hohotele, gemetele, gâfâielile ori suspinele.

Iată şi cele opt tipuri de intonarumori (nişte cutii de variate culori şi mărimi având ataşate frontal o portavoce impunătoare) create de Russolo pentru orchestra sa nemaivăzută şi nemaiauzită: „Urlători” (Ululatori), „Răcnitori” (Rombatori), „Hârâitori” (Crepitatori), „Scrâşnitori” (Stropicciatori), „Bubuitori” (Scoppiatori), „Bâzâitori” (Ronzatori), „Fluierători” (Sibilatori), „Clipocitori” (Gorgogliatori). Unele dintre acestea (Ronzatori, Stropicciatori, Sibilatori) au descrieri complete. Pentru altele (Ululatori, Crepitatori, Rombatori), detaliile privind construcţia lor pot fi strânse din comentariile diverse ale lui Russolo. Mecanismul celorlalte poate fi ȋnsă doar ghicit din observaţiile ȋmprăştiate ale contemporanilor săi. Singura dată când Russolo a dezvăluit interiorul ciudatelor sale instrumente a fost ȋn cadrul unei reprezentaţii private, ȋn casa din Milano a lui Marinetti. Printre invitaţii din partea presei s-a ascuns şi un corespondent Pall Mall Gazette din Londra. Iată-l comentând despre ce-a simţit ascultând Risveglio di una città:

La ȋnceput s-a auzit un murmur scăzut şi monoton. Marele oraş dormea. Din când ȋn când, un uriaş ascuns ȋntr-una din acele cutii ciudate sforăia ameninţător; iar un nou-născut ţipa. Apoi, murmurul se făcu din nou auzit, un zgomot slab aidoma valurilor care se sparg de ţărm. Brusc, un zgomot ȋndepărtat se transformă ȋntr-un răget. Mi-am ȋnchipuit că trebuie să fie vâjâitul uriaşelor rotative de ziare.

Nu mă ȋnşelasem. Câteva secunde mai târziu, sute de furgonete şi camioane păreau că zoresc spre gară, chemate de şuierul pătrunzător al locomotivelor. Apoi, s-au auzit trenurile gălăgioase prinzând viteză; după care, păru că un şuvoi de apă se abate asupra oraşului, iar copiii strigau şi fetele râdeau sub aversa ȋnviorătoare.

O mulţime de uşi se auziră deschizându-se şi ȋnchizându-se cu un pocnet şi o suită de paşi ȋndepărtându-se dădeau de ȋnţeles că marea armată a truditorilor pentru pâinea zilnică se ducea la lucru. Ȋn cele din urmă, toate zgomotele străzii şi ale fabricii se contopiră ȋntr-un vuiet gigantic şi muzica ȋncetă.

M-am trezit ca dintr-un vis şi am aplaudat.

Primul concert public a fost pe 21 aprilie 1914 la Teatro dal Verne din Milano, unde s-a lăsat cu zgomote nu doar pe scenă, ci şi ȋn sală. Ȋn timp ce Russolo şi instrumentiştii săi „zgomoteau” ultima rete di rumori (cum ȋşi numea el piesele), Convegno d’automobili e d’aeroplani, Marinetti şi ceilalţi futurişti ȋmpărţeau pumni agitatorilor care fluierau, zbierau, urlau şi chiar aruncau cu diverse lucruri spre orchestră. Corespondentul pentru presa pariziană relata ulterior: „Bătaia din faţa orchestrei a durat aproape o jumătate de oră, ȋn timp ce imperturbabilul Luigi Russolo a continuat să-şi dirijeze orchestra de instrumente de zgomot. O impresionantă simultaneintate de feţe ȋnsângerate şi enarmonii zgomotoase ȋntr-o larmă infernală. Bătălia de la Hernani (cearta dintre modernişti şi tradiţionalişti la premiera piesei romantice omonime a lui Hugo – n. red.) a fost un lucru insignifiant faţă de acest tărăboi”.

Mult mai bine a fost primită orchestra de zgomote la Teatro Politeama genovez, o lună mai târziu, ȋnsă adevăratul succes a venit ȋn urma concertelor din Colisseum-ul londonez. După Primul Război Mondial Russolo ajunge şi la Paris unde ȋi impresionează pe Stravinsky, Ravel, Honegger şi Varèse. Moare ȋn 1947 fără a reuşi să-şi finalizeze proiectul muzical, ȋnsă experienţele sale proto-electronice i-au motivat să caute noi timbre muzicale pe cei care l-au ascultat.


Jurnalist şi profesor, autor de articole şi cărţi despre filosofie, media şi cinema. Realizator al emisiunii Soundtrack Boulevard, prin care propune analize şi comentarii în legătură cu diversele configuraţii ale tandemului muzică-imagine şi efectele acestora asupra spectatorului de film.

asemenea

Your email address will not be published. Required fields are marked *