Less is more

Este literatura scrisă cu ajutorul aplicaţiei pe telefonul mobil ceva cu adevărat nou și inedit? Absolut deloc.

Scriam data trecută despre „cell phone novel”, tipul de roman alcătuit din capitole care conțin doar 70-100 de cuvinte, şi despre aplicaţia Hooked pentru iPhone care permite oricui să compună și să citească proze alcătuite doar din sms-uri. În primul rînd, nu e nimic nou în afara suportului tehnologic. Această formă de constrîngere formală şi de concizie extremă are rădăcini în pildele şi parabolele din Biblie (care numără doar cîteva versete, între verset şi sms se pot face nenumărate analogii, inclusiv faptul că amîndouă se transmit prin aer, unul oral/sonor, celălalt magnetic), în fabulele lui Esop ori în aforismele din antichitate, care pot fi considerate şi primele forme de bancuri. În India existau pildele din Panchatantra, iar în extremul Orient, koanurile zen. În Evul Mediu Occidental, odată cu apariţia literaturii populare, transmisă tot oral, s-au dezvoltat alte specii şi genuri care mizau, formal, pe concizia extremă: proverbele şi ghicitorile, ori zicalele, cimiliturile şi strigăturile. Spre exemplu, epitafurile de la Săpînţa sînt catrene narative care condensează în versuri de 20-40 de cuvinte o viaţă de om sau momentul morţii, dacă a fost un accident. Cimitirul de la Săpînţa este, de fapt, un stand-dead comedy pe cartoane, nişte epitafuri meşteşugite manual asemănătoare întrucîtva meme-urilor digitale din online.

Ficţiunea literară şi-a găsit de-a lungul timpului mai multe forme radicale de exprimare concisă sub diverse denumiri şi concepte: microficţiune, short short story, flash fiction, napkin story, sudden fiction, twitterature, the one minute bedtime story, 2 sentences horror stories („There was a picture in my phone of me sleeping. I live alone”), six-word memoirs sau six-word mystery – toate constrînse de un anumit număr de cuvinte sau caractere, de la şase cuvinte la o mie de cuvinte. Este legendară povestirea apocrifă de şase cuvinte „For sale: baby shoes, never worn”, atribuită lui Hemingway, care ar fi scris-o pe un şerveţel în urma unui pariu la un bar. Mai puţin celebră, dar mai bună este cea a lui Augusto Monterroso: „Cînd s-a trezit, dinozaurul era încă acolo”. Cert e că acest tip de ficţiune are deja o istorie veche: reviste precum Esquire (varianta românească publica proze de 18 cuvinte scrise de autori români), The New Yorker sau Wired publică, în print sau online, astfel de micro-ficţiuni („In six words, write a mystery set in the year 2049”, lansa provocarea luna trecută Wired în social-media împreună cu haştagul #wiredbackpage, promiţînd publicarea cîştigătorului în numărul din octombrie; puteţi încerca şi voi!); au apărut reviste de gen precum Flash Fiction Magazine sau serii de antologii ca The American Short Short Story.

Există şi o contribuţie românească la acest gen literar: momentele lui Caragiale, care uneori au doar o jumătate de pagină. În 1974, criticul literar Mircea Zaciu a editat Cu bilet circular, o antologie a schiţei româneşti, care cuprindea schiţe, adică micro-proze, scrise de Negruzzi, Alecsandri, Slavici, Rebreanu, Hortensia, Sadoveanu, Arghezi (care înfiinţase micro-revista Bilete de papagal, unde publica pilule, pamflete, schiţe şi alte micro-forme de proză), Eliade, Urmuz (maestrul absolut al conciziei literare de la noi), Marin Preda sau Geo Bogza (alt radical al micro-prozelor). De altfel, în anii ’60-’70, schiţele, pilulele şi pamfletele erau la modă datorită revistelor şi almanahurilor care aveau astfel de rubrici, iar autori precum Ion Băieşu (Pompierul şi opera), Paul Everac (Şedinţa balerinelor), Tudor Muşatescu (Ale vieţii valuri) sau Teodor Mazilu (Pîinea la loc fix), adică autori de teatru şi de scheciuri umoristice de televiziune, publicau şi cărţi de gen. După anii ’90, Tudor Octavian a făcut carieră cu astfel de rubrici de schiţe şi pamflete în ziare precum România Liberă şi Naţional  şi cu mai multe cărţi (publicate de Editura Curtea Veche) în care textele nu au mai mult de o pagină. O astfel de antologie a scos recent un alt scriitor care lucrează în presă, la Forbes România: Petre Barbu, Căţărarea în cer (Editura Cartea Românească).

Dintre scriitorii străini publicaţi la noi cu volume de micro-proze, aş menţiona, nu atît clasicii Cehov sau Daniil Harms (retipărit recent la Editura Tracus Arte în două volume), cît trei contemporani, toţi publicaţi la Editura Vellant: Régis Jauffret – Microficţiuni, Lydia Davis – Defalcare şi Un impuls bizar şi Dan Rhodes – Antropologie şi o sută de alte povestiri (fiecare text are în varianta originală exact 100 de cuvinte).

Am lăsat la final trei cărţi româneşti speciale, pentru că, în ciuda aspectului de microficţiuni, nu ştiu exact dacă sînt proză, poezie sau altceva, ceea ce le face cu atît mai speciale. În primul rînd, Dan Stanciu, poate singurul scriitor român în viaţă cu adevărat inclasificabil, are două cărţi ca nişte micro-OZN-uri în biata noastră literatură rămasă mai mereu de căruţă: Despre şi foarte recenta Ruine glisante (ambele apărute la Herg Benet). Şi nu în ultimul rînd, Doina Ioanid – Cele mai mici proze (Editura Nemira), al cărei titlu pare că spune totul, dar asta rămîne de citit.


Scriitor, traducător şi cronicar literar. A publicat cărţi de travel, proză scurtă şi poezie. Modereză o emisiune săptămînală la Urban Sunsets şi ţine cursuri de creative writing.

asemenea

Your email address will not be published. Required fields are marked *