Citești...

(Filme #readuselaviață) The Last House on the Left...

(Filme #readuselaviață) The Last House on the Left: Un debut uitat

Pe 30 august s-au împlint doi ani de la moartea legendarului maestru al horrorului, Wes Craven. Tot pe 30 august, dar în 1972, fostul profesor de limba engleză avea să debuteze cu acest brutal exploitation.

Însă, spre deosebire de alți doi cineaști iconici ai filmului horror, George A. Romero și Tobe Hooper, care au murit în acest an, reputația lui Craven nu s-a construit pe fundația acestui debut (așa cum s-a întîmplat în cazul celor doi, cu Night of the Living Dead, respectiv The Texas Chainsaw Massacre). Recunoșterea lui s-a consolidat ceva mai tîrziu, prin The Hills Have Eyes. Așadar, în contextul ăsta și într-o ipotetică concurență cu Romero și Hooper, se poate lesne crede că Craven a ratat debutul. Nimic mai neadevărat. Desigur, rămîne un film oarecum obscur, în comparație cu sus-numitele, care, evident, nu a rupt în două box office-ul (întocmai unui alt debut șaptezecist exploitation al celebrului regizor Abel Ferrara, care intra în forță cu la fel de brutalul The Driller Killer – film în care un artist o ia complet razna, drept pentru care găurește cu o bormașină aproape fiecare cap al oricărui ghinionist aflat în proximitatea lui), dar este unul dintre ambasadorii de bază ai perioadei atît de zbuciumate stilistic și prolificei ere ale exploitation-ului din anii ’70.

În The The Last House on the Left, două tinere o caută cu lumînarea. Mai exact, caută să cumpere droguri de la tot felul de oameni, desigur, dubioși. Astfel, ajung să fie luate prizoniere într-o cameră de motel închiriată de trei dezaxați, pasionați de crime sexuale. Singurul care nu vede cu ochi buni situația fetelor este fiul liderului grupului. Dar părerea lui nu va conta. Ulterior, după ce fetele o vor băga definitiv pe mînecă, grupul de psihopați va ajunge, din pură întîmplare, să ceară adăpost peste noapte tocmai în casa părinților uneia dintre ele. Din acest moment, iadul se va dezlănțui. Încă odată. În paralel, doi polițiști comunali, idioți, se trezesc și ei prinși în poveste.

Așezat între remake-ul omonim din 2009 al lui Dennis Iliadis și filmul lui Ingmar Bergman, Izvorul Fecioarei (care, de fapt, l-a și inspirat pe Craven în această reinterpretare), The Last House… poartă cu el specificul decadei manifestate în paralel cu filmului popular de gen. De fapt, filmul din 2009 amintește și cinstește mai bine cel mai puțin frecventat film al lui Bergman, decît o face acestă satiră la adresa show-urilor tv proaste din epoca respectivă, într-un amestec de torture, bufonerie stilistică și violență sarcastică. E o reprezentare extraordinară a timpului în care a fost făcut – de la mixul de muzică și sunete referențiale și a filmărilor experimentale împachetate într-un montaj bramburesc, pînă la întregul concept de comedie cinică și odă îndrăzneață adusă violenței (care dezumanizează total atît agresorii, cît și părinții uneia dintre victime, într-un final de tipul unui home invasion, dar întors pe dos). Craven șochează intr-o manieră unde violența este aproape ridiculizată, pe linia estetică a cinemaului underground, care venea pe-atunci cu vaste improvizații scenaristice și regizorale. Debutul lui Craven are șanse foarte mici să se mai apropie de publicul contemporan, dar rămîne o remarcabilă demonstrație de sarcasm pe care Craven nu și-o va mai regăsi niciodată în filmele ulterioare.


Critic de film și un iremediabil cat lover. A scris pentru Moftul Român, Liternet.ro, Film Sense, Observator Cultural, Revista Cultura și altele. A fost selecționer al programului lunar „Sâmbăta Groazei” din cadrul programului Cinematecii Române. În prezent, scrie la Horrorum.ro și Cinemap.ro. De asemenea, e „doctor” în Horror.

asemenea

Your email address will not be published. Required fields are marked *