Lars Von Trier in Rock

Pe 20 martie 1995, la Teatrul Odeon din Paris, după ce participase la o discuţie despre viitorul cinemaului, Lars von Trier cere permisiunea să facă o digresiune şi citeşte un set de 10 imperative legate de producţia unui film, apoi aruncă spre audienţă xeroxuri ale documentului şi părăseşte sala, lăsând în urmă o doză calculată de mister.

Manifestul nu era altceva decât „jurământul de castitate” al mişcării intitulate Dogme ’95, semnat, alături de von Trier, de Thomas Vintenberg. Cea de-a doua poruncă impunea ca sunetul să nu apară în film niciodată separat de imagini – adică să se utilizeze muzică doar dacă aceasta apare acolo unde este filmată scena. Era, de altfel, regula realistă a interzicerii utilizării extradiegetice a muzicii.

Un an mai târziu, Lars von Trier lansează Breaking the Waves, primul său film de limbă engleză, iar regizorul danez reuşeşte să încalce doar o dată regula sunetului, deşi foloseşte destulă muzică extradiegetică. Cum e posibil acest lucru? Printr-un artificiu brechtian. Împarte filmul în opt capitole pe care le separă prin „semnale audio-vizuale”. Sunt interludii în care, pe fondul unui peisaj pictural ce include şi subtile elemente de mişcare, generate de computer şi inspirate parcă de tablourile romanticului Turner, se aude un fragment dintr-o piesă rock a anilor ’60-’70 care se stinge odată cu revenirea la povestea sărmanei Bess, bolnavă de dragoste pentru soţul ei, Jan, şi hotărâtă, atunci când acesta ajunge paralizat în urma unui accident, să-l salveze prin gesturi extreme care o duc până la urmă la moarte.

Emily Watson şi Stellan Skarsgård sunt actorii care aduc pe ecran personajele centrale ale tragediei lui von Trier. Fragmente muzicale cu Mott the Hoople („All the Ways from Memphis”), Python Lee Jackson („In a Broken Dream”), Jethro Tull („Cross-Eyed Mary”), Procol Harum („A Whiter Shade of Pale”), Leonard Cohen („Suzanne”), Elton John („Goodbye Yellow Brick Road”), Deep Purple („Child in Time”) şi David Bowie („Life on Mars”) prefaţează, dar şi introduc simbolic, conţinutul capitolelor, devenind, prin versuri şi tablourile însoţitoare, adevărate parabole ale faptelor ce urmează a fi desfăşurate, pentru ca în final, de-a lungul genericului, compozitorul Joachim Holbek, cu o prelucrare pentru trompetă şi orgă a părţii a doua, „Siciliana”, a Sonatei lui Bach BWV 1031, să ofere un binemeritat prilej de meditaţie asupra temelor profunde propuse de filmul lui von Trier.