Jaws: ȋntoarcerea la clasici

17 ani i-au trebuit lui John Williams pentru a-şi descoperi propria cale ȋn compoziţia de muzică de film. Ȋntâmplarea face ȋnsă ca acest eveniment personal să coincidă cu un altul ce a lăsat urme serioase pe răbojul istoriei muzicii de film hollywoodiene.

După scurtul recul ȋn faţa avântului filmului de autor european şi nu numai, Hollywood-ul ȋncepe să-şi revină pe la mijlocul anilor ’60 prin energia creativă debordantă a unor regizori care au reuşit să toarne fundaţia unei lumi noi pe ruinele studiourilor ȋn paragină. Ȋn zona muzicii de film, schimbările sunt percepute un pic mai greu, iar pragul minimal este considerat a fi filmul Jaws. Stilul muzical modern se dovedise prea complicat pentru audienţa hollywoodiană. Williams simte această nevoie şi readuce pe coloana sonoră laitmotivul wagnerian, procedeul Mickey Mousing, orchestraţia simfonică şi sound-ul romantic târziu. Se năştea, ceea ce se va numi apoi, stilul neoclasic hollywoodian.

Ȋn Jaws, laitmotivul este una dintre poate cele mai simpliste teme muzicale compuse vreodată. Două note care-o introduc pe a treia, repetate ȋn registru grav, se agregă ȋntr-un ritm pe care Williams ȋl vrea ca primitiv, mecanic, potrivit naturii instinctuale a rechinului ucigaş. Combinaţia celor trei note provocatoare de spaime se aude ori de câte ori rechinul este prin preajmă (iar aici Spielberg nu trişează – a se vedea scena ȋn care câţiva copii joacă o festă celor de pe plajă, imitând atacul prădătorului, din care tema lipseşte), chiar dacă monstrul e prezent doar off screen 80 de minute din cele 120. Abia ȋn secvenţa ȋn care Richard Dreyfuss se scufundă ȋn cuşcă, spectatorul are sub priviri pentru prima dată rechinul ȋn ȋntregime şi din diverse unghiuri. Iar teama lui Spielberg că păpuşa pneumatică gigantică botezată Bruce nu va reuşi să bage spaima ȋn public este din plin risipită sub influenţa muzicii lui Williams. Cam acelaşi lucru reuşise să facă Max Steiner pentru ca păpuşa animată prin procedeul stop-motion să apară ca un King Kong ȋnfiorător. Există şi un al doilea motiv muzical al rechinului, un strigăt ȋnfundat disonant produs de corn şi tubă, asociat ȋnsă nu cu prezenţa actuală a acestuia, ci cu cea potenţială sau simbolică. Williams propune şi o contraparte a celor două teme. Ȋn contradicţie cu lumea adâncurilor, marcată prin timbre ȋntunecate de contrabas şi violoncel, registru grav şi ritm repetitiv, lumea de deasupra, cea a oamenilor, se compune din timbre luminoase de viori, flaute sau trompete, registru ȋnalt şi ritm melodios.

Soundtrack Boulevard #29, astăzi de la 15, propune o selecţie de puţin peste 52 de minute din muzica originală a lui Joseph Carl Breil care a ȋnsoţit filmul mut din 1915 ce a schimbat istoria cinematografiei americane: The Birth of a Nation.


Jurnalist şi profesor, autor de articole şi cărţi despre filosofie, media şi cinema. Realizator al emisiunii Soundtrack Boulevard, prin care propune analize şi comentarii în legătură cu diversele configuraţii ale tandemului muzică-imagine şi efectele acestora asupra spectatorului de film.

asemenea

Your email address will not be published. Required fields are marked *