Ioana Moldovan: Pantaloni, bocanci, tricou și obiectivul potrivit

Ioana este unul dintre cei doi români nominalizați în competiția dedicată profesioniștilor la Sony World Photography Awards, alături de Adi Bulboacă. În 2012, cu ocazia protestelor din Piața Universității, a atras atenția cu o fotografie care a făcut turul internetului: un băiețel care îi întinde un balon în formă de inimă unui jandarm. Are 37 de ani, s-a apucat de fotografie în urmă cu 14 și se descrie ca fiind o femeie obișnuită. A ajuns pe front, în Ucraina, a acoperit protestele din România, a mers în zone adiacente conflictelor, precum Palestina sau tabăra de refugiați sirieni din Iordania, și-a cunoscut iubitul înainte de a pleca la protestele din Gezi Park. Niște motive întemeiate să îi trântești un reportofon pe masă.

Fotoreportajul pentru care ești nominalizată la Sony World Photography Awards este despre, citez din tine, „o femeie incredibilă, un medic de la țară”. Ce fel de femeie ești tu, Ioana?

Nicidecum la înălțimea acelei doamne doctor. Sunt o femeie obișnuită care, poate mai târziu decât și-ar fi dorit, și-a găsit această pasiune pentru fotojurnalism. Mi-a luat ceva timp până să ajung să mă dedic acestui vis – nu aș vrea să îi zic „meserie”. Sunt o persoană ca oricare alta. Cu o viață puțin mai agitată, poate, uneori. Dar cu aceleași griji ca ale celorlalți, dorințe pentru momente fericite, vise pentru o viață mai bună.

Cum îți petreci diminețile?

Depinde dacă sunt pe teren sau nu. Invariabil, îmi beau cafeaua dimineața, lucru care s-a schimbat față de când lucram cu program fix, când îmi doream să dorm cât mai mult. Beam cafeaua mult mai târziu, aveam alte tabieturi și altă rutină. Acum, chiar dacă trebuie să plec undeva la șase dimineața, am jumătatea mea de oră în care îmi beau cafeaua. Deși, în mod normal, nu sunt o persoană matinală, dacă mă trezesc foarte devreme să mă duc să fac fotografii sau ceva care îmi place, am o energie dimineața cum nu am mai avut niciodată. Altfel, dacă nu am treabă, recunosc, dorm.

Dar duminicile?

De când sunt freelancer, nu mai există sâmbătă, sau luni, sau joi. Sunt doar date din calendar, nu mai am zile lucrătoare și weekend. Pot să am liber, spre exemplu, miercurea. Uite, weekendul ăsta am muncit de vineri după-amiaza până duminică seara, când am terminat de prelucrat pozele. Înainte, când aveam un job stabil, îmi petreceam timpul liber făcând fotografie.

Câte valize ai pentru deplasările profesionale și câte ai pentru vacanțe?

Am avut mult timp problema că nu am putut, vorba englezului, to travel light. Înainte să fiu fotojurnalist, când plecam în vacanță, aveam un bagaj prea mare, burdușit cu tot soiul de chestii – niciodată nu le foloseam pe toate. Încă mă mai lupt cu treaba asta. Dar, plecând pe teren și având nevoie ca totul să fie cât mai compact, am învățat să iau cât mai puține lucruri și să le împachetez astfel încât să ocupe cât mai puțin spațiu. Ceea ce, nu chiar la același nivel, aplic acum și pentru alte călătorii. Dar, cu siguranță, oriunde plec am geanta foto cu mine.

Am o curiozitate mai veche: ce înseamnă cochetăria în outfit-ul unei fotojurnaliste?

Depinde mult și unde te duci să faci fotografie. Clar n-am să mă duc vreodată să fac poze într-un sat fiind încălțată cu tocuri. Oricum, nu am decât vreo două perechi cu totul. Merg pe comoditate foarte mult. Am garderoba de teren și garderoba de zi cu zi. Uneori, când sunt de multă vreme plecată, mi-e dor să mă îmbrac altfel decât în pantaloni, bocanci și tricou. Vin acasă și vreau să ies în oraș, să pot pune și altceva pe mine. Pe teren, ține de comoditate, de confort termic, de siguranță. Spre exemplu, James Nachtwey, un fotojurnalist celebru, este cunoscut pentru faptul că poartă tot timpul o cămașă albă. Când am fotografiat criza refugiaților, în Croația, după ce am făcut poze până pe la 4 dimineața, alături de un coleg fotojurnalist, am zis să dormim puțin în mașină. Eram ruptă de oboseală, condusesem toată ziua, și m-am trezit în strigătele prietenului meu: „E Nachtwey, uite-l pe Nachtwey!”. Mă trezesc buimacă și văd cămașa albă. Era ca într-un vis.

De ce lucruri trebuie să ții cont înainte să pleci?

Indiferent unde te duci, e foarte important să te informezi cât mai bine înainte. Să citești despre cultura oamenilor respectivi, despre politica de la fața locului, să înțelegi care este dinamica forțelor. O documentare serioasă, cu atât mai mult cu cât zona este periculoasă, este absolut necesară înainte să pleci. Trebuie să știi cum să te adresezi, poate nu trebuie să întinzi mâna când cunoști un om. Spre exemplu, în Orientul Mijlociu, majoritatea bărbaților nu ar da mâna cu mine, așa că-i salut cu mâna la piept. Trebuie să respecți cultura oamenilor cu care vorbești. Am mai constatat că este dificil să te înțelegi cu oamenii dacă nu vorbești aceeași limbă. Este important să poți să le explici ce vrei să faci, de ce ești acolo, să fii sincer când îți arăți intențiile. În momentul în care vorbești cu ei, le arăți ce gândești, și atunci și ei se deschid altfel. Dacă nu știi să vorbești limba respectivă, trebuie să găsești pe cineva care să îți faciliteze comunicarea.

Care limbă străină te-a ajutat cel mai mult?

Doar engleză știu foarte bine. La nivel de conversație, mai știu vreo trei: spaniolă, franceză și italiană. De bază este engleza. În Ucraina, spre exemplu, a fost haios. Aveam un ofițer de presă care ne și traducea, mai erau vreo doi soldați care vorbeau cât de cât engleză, însă, la un moment dat, să putem vorbi și cu alții, am început să comunicăm cu ajutorul Google Translate. La nivel de conversație a fost foarte OK. Scriam acolo ce voiam să întrebăm, le arătam textul, iar ei scriau răspunsurile. Tehnologia poate fi utilă în acest sens.

Trăim niște vremuri foarte interesante din punct de vedere tehnologic, așa este. Și aș vrea să știu, cu atâta social media în viața noastră, ce ți se pare mai important: fotografia sau textul?

Un lucru e clar: fotografia e pe primul loc pentru mine. Dar îmi place și să scriu. Am descoperit această plăcere scriind despre subiecte care chiar m-au pasionat, cum ar fi evenimentele recente din Ucraina. Pentru că am reușit să o fac – desigur, cu ajutorul unei persoane care să-mi editeze textul –, mi-a fost mai ușor să aplic pentru niște burse. E mai greu să le accesezi doar ca fotojurnalist, iar când poți să oferi și fotografie, dar și text, este un plus din start.

Oh, da, știu niște oameni care ar aprecia dacă ai putea să oferi și foto, și text, și video.

E foarte greu pe teren să-ți împarți timpul între două chestii. Uite, mie îmi place să fac reporting, să stau de vorbă cu oamenii, chiar mai mult decât să scriu. Dar, asta necesită timp. S-a întâmplat să merg pe teren și să știu că am de făcut text. Și fotografii, dar neapărat text. În momentul acela a primat reportingul. Când ai timp limitat și te concentrezi pe reporting, fotografia are mai mult de pierdut. Nu poți să faci un interviu cu cineva, să stai patru ore de vorbă cu omu’, iar la final să zici: „Stai că ar trebui să fac și trei poze”. Nu merge așa. Poate doar dacă vrei doar o copertă pentru articol, dar nu este fotografia pe care vreau să o fac. Orice, fie text, fie foto, iese cu atât mai bine cu cât îi dedici mai mult timp.

Nu poți să faci un interviu cu cineva, să stai patru ore de vorbă cu omu’, iar la final să zici: „Stai că ar trebui să fac și trei poze”. Nu merge așa.

Ce face o poveste să fie bună?

Tot la timp ajungem. Cu cât reușești să pătrunzi mai adânc, nu doar să rămâi la suprafața unui subiect, cu atât ești mai aproape de esență. Ajută să cunoști mai multe laturi, să înțelegi contextul. Asta cere timp. Mai cred că face diferența, poate nu mare, dacă fotograful crede în importanța subiectului. Sunt destui care s-au axat pe o anumită arie sau temă. De exemplu, mulți fac numai refugiați sau drepturile femeilor. Mă îndoiesc că nu le pasă. Din moment ce abordezi numai acest subiect mulți ani, o dată cunoștințele tale despre subiect sunt mult mai mari, apoi, pentru că ai dedicat atâta timp acestui subiect, e clar că îți pasă, iar asta face o mică diferență. Nu cred că e greșit să îți pese.

Cam cum mă specializez eu în interviuri cu femei despre a fi femeie. Deși, tare aș face un interviu cu un bărbat, doar să-l întreb: „Boss, tu cât freci telefonul pe budă?”

De ce trebuie să aștepți un bărbat să întrebi despre asta?

Pentru că nu mi se pare potrivit să întreb asta o femeie?

De ce? Uite, eu frec telefonul pe budă.

Haha, iartă-mă că nu am îndrăznit! Am și eu prejudecățile mele.

Nu sunt de acord cu discriminarea în nicio direcție, chiar dacă în anumite cazuri se numește discriminare pozitivă. Până la urmă, „și prințesele se cacă”. Din dorința de a face lucrurile drept, este posibil să cazi în extrema cealaltă, iar asta nu e OK. De asta trebuie să fim atenți. Extremele, de niciun fel, nu sunt bune.

A fost vreun moment în care nu ai putut să declanșezi aparatul?

Am avut momente în care nu am avut voie să fac fotografii. Spre exemplu, în Teritoriile Ocupate Palestiniene mi-aș fi dorit foarte mult să fac poze la check-point-urile militare prin care am trecut. La un moment dat, am făcut pe furiș. Era un tur de presă, în care mai era un jurnalist român, care îmi tot șoptea să mă opresc. Acolo ești cu frică de armata israeliană, ai impresia că te poate împușca oricând. Desigur, aveam emoții, dar voiam să fac pozele alea, chiar dacă îmi dau seama că, de la brâu, nu erau cele mai reușite.

Uneori, chiar dacă vrei, nu poți declanșa aparatul. Când am fost la refugiați, eram în no man’s land-ul dintre Serbia și Croația, iar ca să trec granița am primit o aprobare de la sârbi. Eu am crezut că este valabilă pentru toată zona, că n-aș fi trecut mai departe în Croația. Eh, nu era tocmai așa. Făceam fotografii în zona croată, dar nu trecusem granița. Eram singura persoană din presă care făcea poze acolo, foarte convinsă că am acreditare. Mi-au spus doi polițiști că n-am voie, iar eu, evident, le-am răspuns că am acreditare. Până la un moment dat, când m-au întrebat pe unde am intrat. Le-am spus că am aprobare de la sârbi, lucru care i-a enervat și au vrut să mă ia la secție în noaptea aia. Până la urmă, m-au pus să șterg pozele.

Care este cea mai periculoasă situație în care te-ai trezit cu aparatul în mână?

Pe front, în Ucraina. La jumătate de oră după ce am ajuns, comandantul bazei a zis să ne prezinte împrejurimile. Am trecut printr-o clădire care folosea pe post de trecere „sigură”. O clădire ciuruită de gloanțe și mortiere. Când am ieșit din clădire, am primit instructaj cum să alergăm până în spatele unui camion, repede, unul în spatele altuia, după ce număram până la cinci. Cred că eram a doua în rând, am ajuns la camion, când s-au auzit niște zgomote pe care, în momentul ăla, nu le-am identificat. A fost ca un șuierat care ne-a trecut pe deasupra capului. Comandantul a zis „Jos, jos!” și ne-a făcut semn să ne întoarcem repede la clădire. Erau gloanțe de sniper. Cred că acela a fost unul dintre cele mai intense momente.

Cum îți alegi zonele în care mergi? Din păcate, sunt destule din care poți alege.

Mă ghidez după lucruri care sunt de interes pentru mine sau consider că sunt lucruri importante pe care vreau să le tratez. De asemenea, contează foarte mult și vecinătatea. Nu îmi permit, oricât mi-ar plăcea, să plec oricând îmi doresc, să zicem, în Somalia, unde mor oameni pe capete de la foamete. Aș vrea să mă duc mâine acolo, dar, unu – nu am resursele necesare, doi – nu e foarte ușor pentru un independent din România să ajungă acolo fară să aibă o instituție media în spate pe care să se bazeze. Poate alții pot, habar n-am, poate nu știu eu cum se face.

Un alt aspect care contează este dacă subiectul respectiv este de interes pentru publicul larg, nu numai pentru cel din România, dar și din afară. La un moment dat, trebuie să te gândești să și publici fotografiile. Dacă este un subiect de știri, se vinde mai ușor și reușești să și trăiești din chestia asta.

Când ai pus prima dată mâna pe un aparat foto și care sunt primele poze făcute de tine?

În 2003, am primit de la mama mea un aparat pe film, semi-profesionist, cu care am început să fac fotografii. Prima fotografie este făcută la Snagov, pe lac. Un peisaj pe care îl are tata înrămat pe perete și acum, și care a ieșit așa dintr-un accident. Aveam soarele în față și, pentru că nu aveam parasolar, am pus mâna într-un anume fel, să protejez. A ieșit ceva interesant, cu tot cu mâna mea în poză. Am făcut ca începător și câteva detalii, de genul copăcel și floricică, dar destul de repede m-am orientat către fotografiile cu oameni. Chiar dacă nu făceam încă fotojurnalism, îmi plăcea să prind oamenii pe stradă sau prin sate.

Dacă tot am ajuns aici, am și eu o curiozitate: de ce majoritatea fotografilor, atunci când îi întrebi ce fel de aparat foto preferă, aleg aparatele pe film?

Eu o să-ți zic că nu contează, și chiar cred lucrul ăsta. Pentru mine, important într-o poveste este ceea ce transmite, ce spune fiecare fotografie. Dacă văd o fotografie frumoasă, care transmite ceva și mă emoționează, mă doare-n cot dacă este pe film sau pe digital. Mă interesează mai mult cum a transmis fotograful trăirile subiectului, cum a încadrat, cum a prins lumina și așa mai departe. Digital sau film, nu contează. Nu mi se pare că e o virtute în sine faptul că tragi pe film. E frumos, dar nu o virtute.

Care este povestea care te-a determinat să fii fotojurnalist și nu doar fotograf?

Am mers într-o fostă colonie muncitorească, la Mija, lângă Ploiești. Mă pasiona subiectul și îmi doream să fac fotografii acolo. A fost prima oară când am petrecut o zi întreagă pe un subiect, fotografiind și vorbind cu oamenii de acolo. Mi-a plăcut lucrul ăsta și așa am început să mă îndrept către fotoreportaj. Apoi, am fost în mai multe colonii și ăla a fost primul meu proiect.

În urmă cu patru ani, spuneai într-un interviu că venitul principal este din marketing, nu din fotojurnalism. Cum mai este situația acum, de când ai devenit și mai cunoscută?

Nu trăiesc doar din fotojurnalism, mai fac și fotografie de eveniment, uneori mai fac infografice sau traduc pentru jurnaliști străini. Sincer, nici nu cunosc alți fotojurnaliști freelance, deci nu cei care muncesc pentru agenții, care să trăiască doar din asta. Poate nu îmi dau îndeajuns de mult silința, să am o disciplină din aia să fiu toată ziua călare pe telefon, să fac rost de bani, să fac rost de finanțare, să fac rost de proiecte. Nu prea fac lucrurile astea.

Te lași purtată de vânt.

Ai văzut Documentaria.ro?

Da, chiar voiam să te întreb care este treaba cu proiectul ăsta…

E un proiect care a pornit la inițiativa lui Bogdan Dincă, care a vrut să facă această platformă, mai mult vizuală, a unor subiecte importante din România. A pornit cu un nucleu de fotografi din care fac și eu parte, care sunt și echipa, dar nu se rezumă doar la asta. E o platformă deschisă oricărui fotograf care face proiecte mișto și vrea să le publice. Ce voiam să zic e că, uite, Bogdan se chinuie să facă rost de finanțări, să facem niște proiecte mișto. Nu e deloc simplu. El e complet dedicat și tot îi este greu.

Care a fost cea mai viralizată fotografie sau proiect al tău?

A fost cea din 2012, de la proteste, cu balonul în formă de inimă. (n.r. – fotografia o găsiți în colecția Statement of a generation)

Știu că iubitul tău e tot fotojurnalist. Lucrați împreună?

E jurnalist, nu fotojurnalist. A făcut radio foarte mult timp, scrie și face video. Lui nu îi place să facă fotografii, mie îmi place, el mă împinge să filmez, mie nu îmi prea place, și atunci ne completăm. Am lucrat la proiecte împreună, așa ne-am și cunoscut, când ne-am întâlnit în București să plecăm împreună la protestele din Gezi Park. După aia, ne-a legat pasiunea pentru jurnalism, am fost în tabăra de refugiați împreună, în Etiopia, în Ucraina, am mai lucrat la proiectul „România îmbătrânește”.

Te simți mai în siguranță cu el lângă tine în deplasările astea mai periculoase?

Nu știu dacă neapărat mai în siguranță. Sunt persoane cărora le place să fie singure pe teren. Mie îmi place să mai lucrez cu cineva. Nu în echipe foarte mari, dar în doi, da. Numai faptul că mai poți să schimbi o impresie la sfârșit de zi, sau dacă, Doamne ferește, se întâmplă ceva, e cineva lângă tine care poate să te ajute, îți dă o anumită liniște.

Vă arătați pozele sau reportajele unul altuia când ajungeți acasă?

Da, clar. Vorbim foarte mult despre proiectele noastre. Sau înainte de a ne apuca de ceva, oricare dintre noi, discutăm diverse chestii, sau când ne întoarcem de pe teren, ne uităm împreună la materiale. E foarte important lucrul ăsta pentru relația noastră.

Fotografii de Cristian Petrescu