Citești...

„Nu mă joc cu bătăi, maşini, FIFA şi horror-uri, c...

„Nu mă joc cu bătăi, maşini, FIFA şi horror-uri, că mă sperieˮ. Interviu cu poetul Vlad Drăgoi

La Gala Tinerilor Scriitori din acest an cred că am fost singurul nominalizat care a și ajuns la premiere. În rest doar laureații, juriul, amfitrionul și câțiva amatori de carte în spectaculoasa Aulă a Bibliotecii Central Universitare.

Restul nominalizațilar mai puțin profani decât mine în tânărul câmp literar știau probabil că n-are rost să treacă pe la Gală dacă n-au primit din timp telefonul câștigătorului. Poate suprainterpretez. Cert e că avem premii și multe nominalizări, unele de-a dreptul mișto.

Premiul „Tânărul poet al anului 2017ˮ a fost câștigat de Cosmina Moroșan pentru Beatitudine. Eseu politic (Editura Nemira). „Tânărul prozator al anuluiˮ a fost desemnat pentru al doilea an consecutiv Tudor Ganea, de data asta pentru Miere (Editura Polirom). „Cartea de poezie a anuluiˮ îi aparține lui Dan Coman, Insectarul Coman (Editura Charmides), în timp ce premiul pentru „Tânărul scriitorˮ i-a revenit poetului Vlad Drăgoi pentru Sergio Leone (Editura Charmides).

Dintre toate discursurile de pe scenă, de departe a lui Vlad a fost cel mai punkish relaxat. Cu banii de la premiul luat în 2015 și-a luat un Playstation 4. Iar cu cei din ediția de anul acesta poate dă de permis auto. A mai zis despre el că e bestial și că poate ia premiu și-n 2019, când va veni și cu mașina.

N-am apucat să citesc Sergio Leone, dar criticul Mihai Iovănel, pe care mă bazez, spune despre volum că este „unul dintre cele mai umane și mai tușante volume de poezie publicate din 2000 încoace”. Motive suficiente pentru a sta puțin de vorbă cu Vlad despre Vlad.

Ai zis în Gală că ești bestial. De ce e bestial Vlad Drăgoi?

Am zis, aşa, să sune frumos şi cu efect la microfon. Și, da, le-a plăcut. Să diluăm puţin, sunt doar foarte foarte OK. Altfel, nu ştiu, era să zic mândru că sunt punctual, dar nu e deloc mare chestie, niciodată.

Despre ce e poezia ta?

Mi-am amintit de un comentariu din 2009, pe poezie.ro, care spune aşa: „Textul ăsta e ca o femeie cu sâni imenşi și gât lung ce se apropie de tineˮ. Deci aşa vreau să-mi fie, în sensul ăsta de exciting, şi cu mult sentiment în ea, mult de tot. Altfel, despre ce e… E despre viaţă, a mea, până acum. Mai demult aş fi zis că vreau să fie în mare parte despre deranj şi sunt foarte în regulă cu ce a ieşit, când a ieşit.

Iar acum vreau să fie despre deranj, dar parcă mai mult vreau să fiu eu în lume despre deranj, tipul ăla imprevizibil de deranj, dar totuşi benign până la urmă, dar chiar la urmă, destul de benign încât să dizolve ce probabil a trecut drept nepotrivit, naşpa. Şi poezia, mă rog, scrisul să-mi fie şi să fie un fel de calmant pe care-l iei când te întorci de la deranj şi îţi trebuie un pic să rămâi doar cu tine, în pace şi veghe a elementelor. În Sergio Leone cel mai mult mi-a plăcut să scriu despre bunicul meu care nu mai e, ai să vezi şi tu de ce când iei cartea.

„Prin poveștile lui ultraviolente, Drăgoi creștea în nivel un sentiment de insecuritate și de paranoia”. Ești de acord cu ce zice criticul Mihai Iovănel despre tine?

Cred că da, se referea la grupajele de textuleţe din Metode, 2013, unde mizam mult pe sunet să fac povestioare sadice, iar când nu sadice, triste, şi când nici triste, seci, dar funny, scârbicele aşa, de desen animat pe care, hai, că totuşi merge să-l dai cumva sâmbătă dimineaţa. Dacă le am şi acum pe astea două? Da, dar parcă simt că mi le-am mutat în piei mai mature de mai degrabă siguranţă resemnată (a resemnării?) şi doar frică firească de o moarte rea, probabil de aici şi verbozitatea şi întinsul din ce am scos mai acum, agăţare frenetică de nenimic. Mai încă ceva, mai încă ceva, mai un fir de poveste, orice să nu ajung ca bătrânelul acela din Sectanţii (Mamleev), care în prag de moarte aşa disperat e să nu se termine totul că înnebuneşte şi mental devine găină.

am păţit mai demult o întîmplare care acum mi-a
revenit cu însemnătate nouă în minte: m-am dus
cu o fostă prietenă la flanco parcă, să-şi cumpere
un dvd player cu usb, pt că îi mai rămăseseră nişte
bani după o excursie mică la budapesta, unde ne-am
dus fix de ziua mea, şi de ea ce să zic, să-i dea
dumnezeu sănătate în toate activităţile ei măcar din
2 motive, 1 – pt că e fată serioasă şi descurcăreaţă
în lume, nu ca mine, care numa bîzîi şi scriu poezii,
şi 2 – o cheamă ca pe mama, aspect pe care eu îl
consider sacru. şi eram noi aşa în flanco şi alesesem
aparatul, pe care am vrut şi să-l testăm la bancul
de testare, să vedem că merge şi că nu ne luăm
fraiereală. şi cum să îl testăm, păi cu un film, şi eu
eram deja pregătit, fiind mereu, cel puţin în aparenţă,
băiatul cu tehnologia, aşa că aveam la mine un stick
de memorie pe care erau cîteva filme, printre care
şi 2001 odiseea spaţială, că mie pe atunci îmi plăceau
tipul ăsta de filme, lungi şi lălăite. băieţii de la flanco
au început să-şi facă treaba, adică au scos playerul
din cutie, l-au mufat la un televizor, au băgat stickul
şi au dat drumul din meniu la 2001, care alfabetic era
primul printre celelalte filme care începeau numai
cu litere. şi s-a făcut ecranul negru, lucru pe care l-am
considerat cu toţii normal, că orice film are nişte generic
cu logo-uri şi prezentări care încep pe negru, numai
că de data asta ecranul negru începea să dureze tot
mai mult, zeci de secunde, apoi un minut, şi am început
să ne mirăm mai tare, şi să neliniştim, mai ales eu, care
cînd ceva nu iese cum trebuie, mă stresez şi îmi frîng
mîinile ca o muiere, deşi pe figură încerc să afişez masca
detaşatului. şi pînă la urmă ce a fost, a fost că filmul
2001 pe care îl luasem de pe net avea la începutul lui o
uvertură muzicală din aceea pe care o mai au filmele
vechi, adică o piesă de muzică simfonică pusă pe un
fundal cu imagine statică, de regulă fundal negru, şi
fix fundal negru cu uvertură avea şi 2001, numai că eu
uitasem asta atunci cînd l-am luat de pe net şi m-am
uitat la el, deci iată-ne o mînă de oameni mari, albi
şi creştini, adunaţi în jurul la un dvd player posibil
defect şi mirîndu-ne unii şi supărîndu-ne alţii că de
ce nu porneşte filmul, şi măcar de am fi auzit muzica
de la uvertură, dar sonorul era dat foarte încet sau
mutat de la televizor, că n-am auzit nimic. şi care e
însemnătatea nouă pe care am zis că am avut-o
cînd mi-am amintit iar de asta? păi atunci cînd
s-a întîmplat am fost stresat aiurea, cum e omul
cînd nu-i iese o combinaţie cu bani şi produse, dar
acum mă bucur că pot să zic că pe lîngă comedia
evidentă a faptului absurd, era şi ceva duios şi
dezarmant de uman în toată scena: iată pe băieţii
de la flanco probabil enervaţi în mintea lor, dar
profesionişti şi săritori pe dinafară, cum e şi normal
într-o societate în care încă merg regulile bunei
purtări şi nu ne dăm în cap cînd vrem, ca în ora
lupului de michael haneke, făcut în 2002. iată-ne
pe noi doi, pe mine şi pe fata care o chema ca pe
mama, belind ochii la reflecţiile noastre alungite
de ecranul gri convex, ea în cred că haină roşie şi
lungă, că era încă frig, eu în nici nu mai ştiu ce,
amîndoi ştiind mocnit că relaţia n-o să mai dureze
mult, că aşa e mereu cu mine, dar făcînd în conti
nuare lucruri liniştite, de gospodărie bună a minţii
de zi cu zi, avînd grijă cît putem să nu ne lovim
încă sufletele, să amînăm cu oarecare tact răul
care o să apară oricum mai încolo, dar nu acum,
nu acum, acum hai să luăm iată, dvd player cu usb,
pe care să punem filme, seriale, muzică şi alte
bunătăţi media de care în fiecare zi ne bucurăm
pe gratis, şi pt care de prea puţine ori ne gîndim
să mulţumim. şi iată şi restul lumii din afara maga
zinului, parcarea care mereu o să fie a maşinilor şi
a şoferilor care se uită urît la tine cînd încerci să
traversezi pe oriunde, iată pădurile de brazi şi stejari
din apropiere, de pe lîngă braşov şi săcele, unde o
frunză are nervuri şi asperităţi cum nu are alta,
deci cum să te plictiseşti, iată norii de deasupra,
iată planeta şi universul, care mie îmi place să cred
că conţine adevărate, neasemuite comori, care
sunt mult mai în siguranţă şi magice acolo în
depărtările neştiute, decît aici, lîngă mărunţii de noi.
şi iată iată iată lumea asta în care eram la flanco
jucînd cumpătarea, dar trişti pe dinăuntru, eu şi cu o
fată. dar ce mai contează acum, cînd pe pămînt nu
ai ce să faci aşa de multe, decît să stai dacă se poate
cu băieţii în juru la un foc, şi să ai grijă să nu-ţi intre
prea mult în ochi săgeţile de fum.

Ce joci pe PlayStation?

RPG-urile îmi plac mult, dar astea pe care le poţi juca în stil mai lejer, de acţiune dacă vrei (Horizon Zero Dawn e exemplul perfect de anul trecut), nu chiar migălos, neiertător în managementul inventarului şi al craftingului, deşi la Fallout 4 m-am întins mult şi de la un punct simţeam că nu mai vreau să mă duc direct la finalul poveştii şi în schimb să tot fac misiuni secundare, să-mi pun o ţeavă mai bună la puşcă, pe urmă să-mi pun o ţeavă şi mai bună, să văd toată lumea largă de acolo. La Witcher 3 la fel, la Far Cry Primal la fel, întins mult, dar mai mult pe peisaj, pe belit ochii la lumea aia. Aum m-am apucat de Skyrim, unde iar o să mă ţină sute de ore, sunt abia nivel 10. Nu mă joc cu bătăi, maşini, FIFA şi horror-uri, că mă sperie. Îmi plac şi platformerele gen Limbo, Inside, astea.

Apare anu ăsta Last of Us 2. Zi-mi ceva frumos despre primul joc, mie mi s-a părut un poem șmecher de 20 de ore.

Apare cred că în 2019. Tare drag mi-a fost jocul ăsta, ţin minte că m-a fermecat de când am băgat discul şi am dat Start, deşi deja ştiam multe despre el, citisem pe internet, mă uitasem la gameplay, dar tot m-a izbit meniul ăla simplu cu muzica lui Santaolalla, loading screenurile cu fuioarele abia perceptibile de spori pe fundal negru, plus că mi-am făcut serios ucenicia la manetă pe el, ştii tu, tranziţia de la mouse la gamepad, şi jocul nefiind deloc prietenos la ţintire şi bătaie mi-am luat-o de multe ori pînă să mă prind cum trebuie făcut, mişcat și așa mai departe.

Eu când mă stresez la un joc îmi tremură ceafa şi mi se fac ochii mari şi-mi tremură şi mâinile pe manetă. Cât mi-a tremurat mie ceafa la jocul ăsta… Faza când împingi maşina alături de prietenul ăla care pune capcane şi tre’ să te opreşti când şi când de la împins că vin infectaţii după tine şi trebuie să-i achiţi cu cărămizi şi cu scânduri în cap, că muniţia e puţină… Apoi faza când rămân singur (Joel) în hotelul ăla sub pământ, fuck, plus să nu mai zic când aproape de final eşti cu fata şi trebuie să te baţi cu o droaie de nemernici în şopron, iarna. Greu, adică nu foarte greu, dar oricum nu arcade, şi foarte bine că e aşa. Ah, şi văzând un Making of pe YouTube am aflat despre o carte de la regizorul Druckmann, The World Without Us îi zice, e despre cum s-ar nărui materialele în lipsa ipotetic bruscă a omului, foarte la rece totul, începe cu o descriere superbă a codrului virgin Bialowieza din Polonia.

De ce e mai răzleață și mai timidă critica literară de la noi pe poezie decât pe proză?

Cred că e OK şi pe poezie, atât cât poate fi pe specia asta marginală, faţă de care a fi timid rămâne mereu în regulă. Timid, adică discret, mai ales la câtă poezie se publică, adică foarte multă.

Cum e să lucrezi în librărie? Ce cumpără lumea?

E frumos, cumpără de toate lumea, şi carte. Eu ieşit fiind din sezonul de sărbători de acum, asta am văzut în nebunie, şi asta zic, carte la greu, chiar şi destule titluri bune pe lângă prostii. Sunt şi la mall şi poate de-aia zic aşa de bine, că e trafic.

Îți ajung banii de librar pentru jocuri și altele?

Eu pândesc reduceri la jocuri şi am răbdare să treacă multă vreme până scade, dar mai nou nu prea mai iau că am destule adunate. Mai nou îmi place să mă plimb. Cred că o să-mi iau Shadow of the Colossus când apare în februarie. Mi-am luat pantaloni de hiking acum o săptămână.

Ce părere ai despre candidatura lui Dan Lungu la USR?

Îi doresc succes, dacă iese, sper cumva să se facă un climat mai altcumva şi să prind şi eu o bursă lunguţă, minim trei luni pe undeva, că tare mi-ar plăcea să zac şi să fiu scriitor cu bursă (cu burse!).

Pe cine urăști din câmpul nostru literar?

Pe nimeni. Și dacă aş fi urât, n-aş fi spus, că odată am zis că nu-mi place cartea unuia, să mă trezesc în privat cu el că mă umple de sânge când mai vin în Bucureşti (am mai venit, nu m-a umplut).

Cine ți-e indiferent?

#Gabriel Liiceanu.

Când vei intra în manualele unice de limba română ale Ministerului Educației?

Mai mult mi-ar plăcea să-mi circule cărţile prin şcoli.

Când te vor citi nemții ori americanii?

Am fost la Berlin în 2016 şi am lăsat acolo un exemplar din Eschiva, da’ e în română… Serios vorbind, nu ştiu, poate după ce scriu roman (teaser?!).


Doctor în antropologie cu o etnografie despre ultrași. A mai scris pentru Casa Jurnalistului, Criticatac, Vice și Platzforma. În noiembrie și-a făcut debutul de scriitor cu romanul „Intervențiaˮ (Polirom).

asemenea

Your email address will not be published. Required fields are marked *