Gravity: Muzică ȋn vid

Sound-ul diegetic ȋn Gravity este gândit de Alfonso Cuarón ȋntr-o cheie realistă şi, ca atare, evită efectele sonore.

Ȋntrucât la gravitaţie zero nu există vreun suport care să permită transmiterea sunetului, ȋn mare parte, tot ce se aude de-a lungul ȋntregului film vine din interiorul costumelor de astronaut ale personajelor jucate de Sandra Bullock şi George Clooney. Astfel că Steven Price a fost obligat, dincolo de dimensiunea emoţională, să redea prin muzica sa extradiegetică uneori şi sunetele fizice exterioare care lipsesc. Iar secvenţele ȋn care nava astronauţilor ori Staţia Spaţială Internaţională sunt lovite de reziduurile satelitului sunt cele mai bune exemplificări ale felului cum notele lui Price pot substitui zgomotele dezastrului, imposibil de auzit ȋn vid. Ȋn locul bubuiturilor, plesniturilor şi rupturilor sunt emise vârtejuri de sunete electronice, opresive, ȋnfricoşătoare.

Ȋn vădită opoziţie cu clişeele sonore folosite pentru redarea unor asemenea tipuri de ciocniri violente, aici lipseşte intervenţia instrumentelor de percuţie. Ceea ce permite muzicii lui Price să poată fi ȋnţeleasă şi ca trăire subiectivă a experiențelor vizuale ale personajelor. Ȋn contrast cu aceste pulsaţii electronice agresive reci, date de condiţiile neprielnice de viaţă, compozitorul englez creează un motiv emoţional, semnalat prin tonuri celeste de violoncel electric şi voci murmurânde. Registrul semantic ȋn care acestea apar este variat: de la poeticitatea priveliştii de neegalat (chiar şi atunci când avem de-a face cu frumuseţea distructivă) până la melancolia disperării din secvenţa rostogolirii lui Ryan ȋn hăul fără fund al spaţiului.

Uneori, muzica este doar ecoul imaginii. Blocată ȋn afara gravitaţiei, pe o navă fără combustibil, personajul Sandrei Bullock  ȋşi pregăteşte propriul sfârşit ȋntr-o ultimă convorbire cu un pământean. Un om simplu, de la care astronautul ar fi aşteptat salvarea, dar căruia nici limba nu i-o ȋnţelege. Singurele semnificaţii lizibile sunt lătratul câinilor şi scâncetul bebeluşului. Secvenţa face parte dintr-un cadru destul de lung, de peste zece minute, ȋn care camera lui Emmanuel Lubezki pare că pluteşte ȋn aceeaşi imponderabilitate ȋn care se leagănă şi obiectele din jur şi chiar lacrimile lui Ryan. Price adaugă tuturor acestor elemente un flux electronic continuu la fel de lipsit de greutate şi indecis parcă dacă să se ȋncline către disperare sau către speranţă.

Soundtrack Boulevard #36 aduce ȋn discuţie muzica lui Eduard Artemiev pentru trei dintre primele filme ale lui Nikita Mihalkov: Acasă printre străini, străin printre ai săi, Sclava iubirii şi Câteva zile din viaţa lui Oblomov.


Jurnalist şi profesor, autor de articole şi cărţi despre filosofie, media şi cinema. Realizator al emisiunii Soundtrack Boulevard, prin care propune analize şi comentarii în legătură cu diversele configuraţii ale tandemului muzică-imagine şi efectele acestora asupra spectatorului de film.

asemenea

Your email address will not be published. Required fields are marked *