„Girl powerˮ bolivian

Când am auzit că în La Paz au loc partide de wrestling între femei îmbrăcate tradițional mi-am zis că e un eveniment pe care n-am să-l ratez. Ceea ce, desigur, s-a și întâmplat.

Inițial mi-am propus să ajung de capul meu la spectacolul Flying Cholitas din orașul El Alto, aflat la câțiva kilometri de capitală, un fel de Otopeni al nostru, dar destul de mizerabil & poluat, unde respiri cu greu din cauza altitudinii de aproape 4.000 de metri. Din descrierile găsite pe internet părea destul de complicat, urma să schimb vreo două autobuze locale, să traversez un pod, să întreb în dreapta și-n stânga, la pachet cu alte detalii care păreau dificil de reținut. Prin urmare, am scos din buzunar echivalentul a 12 dolari și am cumpărat un bilet all-inclusive, pentru turiști, care include transport cu autocarul, bilet de intrare la spectacol, un snack (popcorn și suc) și un cadou din partea cholitelor (o păpușică din lână în costum tradițional, breloc de atârnat la chei). Am avut mare noroc că era început de weekend, pentru că spectacolele au loc doar duminica și nu știu, zău, dacă aș mai fi așteptat încă o săptămână pentru a lua parte la așa ceva.

Așadar, duminică dimineața am plecat nerăbdătoare spre ceea ce era promovat drept „cea mai bizară experiență pe care o poți trăi în La Paz”, alături de vreo încă 20 de turiști. Ne-am urcat într-un autobuz colorat, împreună cu un ghid care vorbea o engleză aproximativă, însoțită de o cholita pe care urma să o vedem în ring câteva ore mai târziu. Zic câteva ore mai târziu pentru că punctualitatea nu este chiar punctul forte al bolivienilor, ca de altfel al tuturor latinilor. Spectacolul a început cu vreo două sau trei ore mai târziu decât era inițial anunțat și s-a terminat mult mai repede, cel puțin pentru gașca noastră.

Bolivian Cholita Wrestling

Vizual, spectacolul Flying Cholitas e mai apropiat de Lucha Libre mexican decât de wrestlingul american, iar asta, în mod special, datorită costumelor și accesoriilor exagerate. Luptele au loc într-o sală mare de sport care seamănă foarte bine cu sălile de sport din școlile de pe la noi. Aici, publicul este împărțit în turiști, care au locuri „premiumˮ, adică niște scaune din plastic poziționate relativ aproape de scenă și localnici, majoritatea însoțiți de copii, care au locuri în tribune.

Dar ce sunt de fapt Cholitele? Femei indigene din triburile Aymara care își poarte cu mândrie costumele tradiționale, chiar dacă duc o existență modernă, la oraș. Sunt femei puternice, atât fizic, cât și psihic, adevărate feministe care luptă și ele cum pot împotriva discriminării într-o Bolivie patriarhală. Nu le-a fost niciodată ușor. Dacă pe vremuri însă era dificil să se integreze, în prezent sunt active în toate domeniile posibile, inclusiv în ringul de luptă. Din câte ne spune ghidul noastru, pentru cholite e o adevărată onoare să lupte în ring. Prin urmare, iau totul în serios și se antrenează temeinic, chiar și câte patru-cinci ore pe zi.

Vârsta nu are importanță, nici ocupația. Există cholite cu vârste între 15- 90 de ani, adică școlărițe, mame sau bunici, cu tot felul de slujbe. Duminică însă se metamorfozează în adevărate „mașini de ucisˮ, gata să demonstreze că sunt la fel de puternice precum bărbații. Dincolo de demonstrația de girl power, ceea ce face acest spectacol inedit, în special pentru turiști, este costumația. Ele luptă îmbrăcate în costum tradițional Aymara, care constă în multe fuste colorate puse una peste alta, prinse cu un brâu lat care le protejează organele de lovituri periculoase. Umerii le sunt acoperiți de un șal brodat de culoare aurie, părul este împletit în două cozi, iar deasupra poartă niște pălării tradiționale din vremurile coloniale. Toate sunt accesorizate cu niște cercei imenși, pe care ii scot însă, înainte să lupte. Un costum de calitate poate să coste chiar și o mie de euro.

Cholitas wrestling

După câteva ore, nerăbdarea din public a început să atingă cote alarmante și tropăielile din picioare s-au transformat în fluierături și urlete – în tribuna localnicilor, bineînțeles, pentru că turiștii stau cuminței și fotografiază tot ce le apare în raza vizuală. Spectacolul începe cu defilarea tuturor participanților. Mai întâi, bărbații mascați și îmbrăcați ridicol în costume de animale, demoni sau diavoli, urmați de cholitele de diverse vârste, care salută publicul în delir, fac piruete și își flutură fustele largi și ne trimit săruturi din vârful buzelor. Din difuzoare izbucnește ceea ce am bănuit că este imnul Boliviei și toți participanții împietresc mormăind versurile.

Arbitrul dă semnalul de start, iar primele lupte se dau între doi bărbați, care se împing dintr-un colț în altul al scenei, ricoșează înapoi din sfori, se aruncă unul peste celălalt, se izbesc cu capul de pământ și se înfruntă corp la corp în poziții când penibile, când dubioase. Când nu mai fac față, apucă tot felul de obiecte din sală cu care își lovesc dușmanul în cap. Câștigătorul este felicitat în vreme ce-l umilește pe învins, trăgându-l de păr afară din arenă.

După două-trei lupte între bărbați, întră în scenă și vedetele serii, cholitele. Prima confuntare are și sens simbolic, pentru că se dă între două tinere: una îmbrăcată modern, într-o fustă mini și o cămașă înnodată deasupra buricului, cealaltă purtându-și mândră costumul cu patru-cinci fuste înfoiate. Iar dacă la început cea îmbrăcată modern o face praf pe cholita tradițională, după prima rundă cholita își revine și o lasă lată pe domnișoara în fustă mini. Tradiția învinge, așadar. Publicul o ia razna.

Urmează încă vreo 10 partide în care se confruntă femei tinere cu femei mai în vârstă, femei cu bărbați, ba chiar si o partidă între o cholită și trei bărbați mascați. Ghiciți cine învinge? Toate se desfășoară după același scenariu: cel slab e bătut bine la început, dar își ia revanșa. De multe ori, nici nu mai contează cine învinge. Important e să fie spectacol! Adică țipete, sânge fals, păruială, tensiune, adrenalină și coregrafie cât mai spectaculoasă. Au trecut deja vreo trei ore și spectacolul pare să mai continue încă pe atât. Ghidul ne face semn să ieșim, ne așteaptă autobuzul. Nu protestăm, am văzut deja destul.

Fotografie principală de Daniele Tamagni via World Press Photos


Part-time călătoare, part-time turistă & full time iubitoare de filme dubioase. Povești din cele aproape 50 de țări vizitate, adică nici 50% din ce și-ar dori să vadă, se află pe Triptil.ro, iar partea întunecată se reflectă pe Horrorum.ro.

asemenea

Your email address will not be published. Required fields are marked *