Citești...

Fragment din romanul „Intervențiaˮ de Dinu Guțu...

Fragment din romanul „Intervențiaˮ de Dinu Guțu

Ne‑am adunat ca de obicei la Doping, barul nostru cel de toate zilele, unde ne cântăm frus­trările ori veseliile de după şi de dinainte de meciuri.

Relu ţipă ca un nebun: „Facem revoluţie, bre. Îi ardem pe şobolani, aşa, ca de «salut, ce mai faci»“. Noul guvern dăduse o ordonanţă să scoată penalii din puşcării, iar băieţii de la multinaţionale au închis şandramaua şi n‑au mai dat peste pro­gram ca să meargă în piaţă. Au băgat supica de la MuMu la extrapreţ – gratis pentru protestatarii cu tricolor – şi burgerul din Camioneta Festivă, gratis pentru protestatarii cu cele mai creative pancarte şi s‑au instalat de ieri în Piaţa Victoriei. Noi n‑aveam nici tricoloruri, nici pancarte creative la noi. Eram aceiaşi băieţi veseli, oricând cu chef de scandal. Îmbrăcaţi mişto. Numai Fred Perry, numai Lacoste. Bine, şi câte‑un fake Stone Island, pe ici, pe colo. La bar se‑adună lumea. Vorbim politică şi fotbal, ce vorbesc bărbaţii dintotdeauna când se‑ntâlnesc la cinci‑şase beri la draft.

– Bă, bine că n‑a venit Mircică azi, zice Antinuş. Că se făcea iar praf şi sărea ca mingea rostogo­lindu‑se‑n cordonu’ de jandarmi. Făceam secţie în seara asta din cauza lui.

– Da, mă, ce idiot e când se‑mbată. I‑a zis unuia din Titan într‑o zi: „Îţi fut o pulă peste cap de nu te mai trezeşti trei zile“.

Lumea e pe jos de râs.

– Cum să zici, mă, aşa ceva?, se‑ntreabă Dop.

Lui Relu‑i sună marşul lui Mendelssohn la celă­lalt telefon, un Nokia mic şi cu butoane nefiresc de mari, vopsit într‑un alb angelic, de zici că‑i mobilu’ lu’ Sfântu’ Petru. Antinuş fericit şi luat deja ţipă ritmat:

– Mort, mort, mort!

În timp ce tot baru’, dând cu pumnii în mese, preia strigătul ca nişte sălbatici care fac o incan­taţie. Relu roşeşte şi iese afară să vorbească.

După ce‑a ţinut ore de fitness la o sală din Pantelimon, Relu a pus nişte bani deoparte şi şi‑a deschis c‑un alt instructor de‑acolo, la fel, pachet de muşchi, o firmă de pompe funebre. Bine, veneau şi căsătoria şi poate şi‑un copil, cât aveai de gând s‑o mai arzi pe testosteronă injectabilă? Argumentul cu firma de pompe a fost destul de simplu: ca să scoţi un sicriu dintr‑o scară de bloc, n‑o poţi face cu liftul, iar pe scări, când coboară îndurerată toată familia, nu‑l poţi pune jos, că‑i semn rău, cum nu‑l poţi duce nici în şapte inşi, ca pe‑un dulap. Dar pentru doi băieţi ca florile, cu venele ieşind pe‑afară de fibră şi cu braţele lucind la soare de la crema după epilat nu‑i o problemă, ba mai mult, e un antrenament light. O sută de metri garduri sicrie, mai râd băieţii. Au o regulă la firma lor. Nu iau tineri. E prima întrebare pe care i‑o pun clientului la telefon: ce vârstă are răposatul? Vor să rămână clean la cap, să‑şi facă viaţa, chiar dacă refuză nişte bani. În Bucureşti sunt vreo şase‑şapte sute de firme de pompe şi vreo cincizeci‑şaptezeci de decese pe zi şi cică trăieşte toată lumea şi mănâncă o pâine de pe afacerea asta. Dac‑ar câştiga la loto, Relu tot asta ar face. Ar băga câte cinci mii pe lună în reclamă la Google şi‑ar scoate minim treizeci, cică. Cam ăsta‑i procentul. Cum ziceam, Relu lucrează doar cu bătrâni, are şi‑o combinaţie cu doi medici de la două aziluri care‑şi iau comision pentru cine trimit, şi mai sunt şi treizeci de milioane de la Casa de Pensii, de fac băieţii un pachet frumos.

„Ce meserie urâtă aveţi, maică“, le‑a zis odată o rudă a unei pensionare moarte la etajul opt al unui bloc din Drumul Taberei. „Ce să facem, doamnă, cineva tre’ s‑o facă şi pe asta“, i‑a răspuns respectuos Relu. De fiecare dată, băieţii, deşi amândoi proprietari, se dau la clienţi, angajaţi. Îşi înjură şefii în faţa clientului, oricum nu se pot obişnui cu postura, că ei fac tot, mai puţin partea cu morga. Merg să scoată certificatele de deces şi înhumare de la primărie, duc sicriul, taie roşiile şi fac coliva pentru pomană. Mai fac caterincă, că altfel i‑ar omorî jobul ăsta. Prin trafic, cu sicriul în spate, mai bagă câte‑o curbă strâmtă ori vreo frână cu scârţ, de vine mortu’ la vale ori se pră­văleşte capacul sicriului, şi‑atunci băieţii râd de proşti: „Mai mişcă, vezi?“. Şi înainte de capelă opresc pe‑un gang, îl apucă uşor de gât şi‑l aşază frumos din nou pe pernuţă, cum se cade.

– Treizeci de ani, nici nu mă gândesc, se‑ntoarce Relu uşor prăjit de la discuţia de‑afară.

Mai e jumătate de oră până la meci. Telefoanele sună‑ncrucişate, fiecare unde poate, dacă‑au văzut ceva mişcare, dacă se aude ceva de spurkaţi. Vin, nu vin ? Unii de la tribună ziceau c‑au trimis o maşină pe la Unirii şi cică s‑ar fi întâlnit spurkaţii lângă Mitropolie, alţii zic că vreo cinzeci s‑au urcat la Dristor la metrou. E agitaţie mare şi câte‑un pic de adrenalină începe uşor să pompeze deja. Ne strângem toţi, cam şaizeci să zic, şi‑o luăm geană pe tot ce mişcă spre intrarea de la Dinamo. Aici, alţi vreo două sute privesc molcom de vreo oră spre gura de metrou de la cofetărie. E aproape opt şi suntem toţi îngheţaţi. „Haide, mă, măcar ceva‑ceva, un capac să dau şi eu azi“, se‑agită Americanu, apărut de nu ştiu unde. Dop, pe caterincă, în spiritul sărbătorilor, face una pe loc, pe ritm de colindă: „Iată vin Câinii Roşiiii/ FC Dinamooo/ Să moară toţi spurkaţiiii/ FC Dinamo, FC Dinamo/ Noi cântăm şi colindăăăm/ FC Dinamoooo/ Pe spurkaţi la pulă‑i luăăăăm/ FC Dinamo, FC Dinamooo“. Lumea râde ca la circ, cutiile goale de bere se‑adună, trec minutele şi şansele Americanului şi‑ale noas­tre scad de tot. O parte din băieţi intră totuşi la meci, dacă tot au ajuns până aici.

– Haide, mă, de‑acuma mergem să cântăm la toate sporturile, ne mai rămâne la cricket să facem galerie şi‑n rest le‑avem bifate pe toate, se‑aude revoltat Relu, care n‑are defel chef să mai stea pe uscat înc‑o oră, cât durează meciul.

Îl înţeleg, şi‑mpreună cu Antinuş trecem bule­vardul blocat de maşini şi cu luminiţele de Crăciun încă pe stâlpi. Intrăm la Mega‑ul de vizavi şi ne luăm câte‑o berică. Tragem de ele, deşi‑i frig de‑ţi simţi osele ţipând sub piele. Un moş simpatic, văzându‑ne proptiţi pe scările de la intrare, ne roagă respectuos să avem şi noi grijă de Dora, labradorul lui, cât îşi face cumpărăturile. Începe să ningă mărunt. E aproape feeric. Căţeluşa se gudură pe lângă noi şi Antinuş se joacă cu ea fericit ca un preşcolar. De la metrou încep să iasă valuri şi valuri de inşi. Cică s‑ar fi închis Victoriei şi pot coborî doar pe la Ştefan cel Mare acum. Sunt tineri în general, unii mai coloraţi, alţii mai conformişti, majoritatea cu steaguri. Cei mai mulţi au badge‑ul la vedere şi merg în grupuri de cinci‑şase.

– Ia uite, bre Antinuş, corporatişti‑pleşcari de‑ai tăi. Ce pula, e ziua cu dezbrăcatu’ la metrou azi, ce‑au dat toţi aşa puhoi? provoacă Relu, ţipând în gura mare.

– Cred că se duc să‑şi ia banii de la Soroș, băăă, urlă Antinuş. Dora, Dora, pe ei, asmute Antinuş labradorul.

– Scuze, e concert ceva în Piaţă sau e meci?, întreb eu la provocare un grup mai răsărit.

– Nu, e protest mare, răspunde unul.

– Ne‑apărăm ţara azi! ţipă hotărât altul.

– Azi scriem istorie, răspunde altul cu‑n trico­lor vopsit pe obraz.

– V‑apăraţi o pulă, voi, bre, se bagă‑n seamă Relu. În 2012, când au tăiat salariile, unde eraţi? Vă căutaţi job, a? V‑au dat drumu’ de la extra‑hours şi băgaţi Tinderu’ în zonă? De labagii nefutuţi ce sunteţi.

– Să nu uitaţi să daţi şi check‑in, bre, se bagă Antinuş.

Grupul se‑ndreaptă demn şi nu răspunde la provocările noastre. Ameţiţi şi‑ngheţaţi ca nişte boschetari, doar căţelul ne mai bagă‑n seamă, împingându‑ne cu botul şi făcând rotocoale‑n jurul nostru. Ei, şi pentru că suntem ignoraţi de sutele şi sutele de inşi care nu se mai opresc să iasă de la metrou şi se‑ndreptau spre Guvern, Antinuş produce pe loc un cântec, artilerie grea: Corporatiştiii şi cu Filipescuuu o ling în pizdă pe Stelaaaa Popescuuu. Ne umflă râsul de refrenul lui, ca şi pe câteva tinere care trec pe lângă noi, angajate cel mai probabil în vreun turn din Pipera.

– Haideţi, fetele, haideţi şi voi! Să spunem adevărul, se‑agită ca un circar Antinuş. Haideţi: Corporatiştii şi cuu…

Am cântat împreună ritmat, cu bătăi din palme, cam vreo douăzeci de minute, şi niciun ins din sutele şi sutele care‑au trecut pe trotuarul de lângă noi n‑a zis nimic. Încolonaţi şi drepţi, ne salvau patria. Noi trăgeam de‑a nu ştiu câta bere în faţa unei alimentare. Pe la nouă şi‑un pic au ieşit şi‑ai noştri de la handbal. Fără să mai discutăm nimic, am plecat grupaţi spre Piaţă. Nu ştiam ce e de făcut, dar trebuia să facem ceva.

* * *

Intervenția, roman. Editura Polirom, 2017. Despre carte, Adrian Schiop: „Romanul de debut al lui Dinu Guțu se mișcă între două lumi – harnicii scriitori de proiecte ongiste și ultrașii. În ambele zone Guțu face treabă bună – disecă umanitatea forfotitoare a suporterilor dinamoviști, cu adversitățile, combinațiile și petrecerile pe care le fac când sunt în deplasări, și dă la iveală strategiile cinice din industria atât de profitabilă a oamenilor frumoși din ong-uri: avem dimensiune roma în proiect? Cum să nu! Sunt incluse femeile? Nu se pune problema. Avem dimensiune LGBT? Aveeem. Realismul e pop, fără bovarisme dostoievskiene dar cu atât mai eficient. Dacă în descrierea burgheziei civice se simte o oarecare ostentație demonstrativă, în survolul „ultimilor oameniˮ din galerii, Guțu se lasă furat de poveste și dă măsura talentului de scriitor – personajele au culoare, sunt conturate în tușe concise, iar umorul e irezistibil. Sunt pasaje la care am râs in hohote.”

Lansare: sâmbătă, 25 noiembrie, la standul Editurii Polirom (Pavilionul central, parter), ora 19. Invitați: Vasile Ernu, Adrian Schiop. Moderator: Lucian Dan Teodorovici.


Cultură expansiversatilă.

asemenea

Your email address will not be published. Required fields are marked *