Citești...

(Filme #readuselaviață) The Atticus Institute: Un ...

(Filme #readuselaviață) The Atticus Institute: Un presupus adevăr

Filmele cu posedări au o istorie lungă în teritoriul vast al cinemaului horror. Trecerea în registru al acestui segment aparte, care a făcut din persoana posedată un motiv important al horrorului însuși, implică însă și cîteva filme care s-au inspirat din fapte reale.

În spectrul ăsta al unor posedări singulare, bazate pe un adevăr mai mult sau mai puțin discutabil, cele mai importante sînt The Exorcist (regia: William Friedkin, 1973), The Amityville Horror (regia: Stuart Rosenberg, 1979) și mai recentul The Exorcism of Emily Rose (regia: Scott Derrickson, 2005). Toate trei au un aer de autenticitate și solemnitate tocmai prin prisma conectării lor la o serie de fapte diverse. Sigur că acest subgen se simte în siguranță și se desfășoară mult mai relaxat sub mantia protectoare a ficțiunii, dar parcă hohotele de rîs finale și învingătoare ale răului se fac mai clar și mai răspicat auzite atunci cînd trag cu ochiul la niscaiva adevăruri sinistre. The Atticus Institute (regia: Chris Sparling, 2015), un film documentar puțin spre deloc cunoscut, are și el cîte ceva de spus și de arătat în acest sens, însă într-o altă formă întîlnită pînă acum și într-un registru complet diferit.

Evenimentele au loc în anii ’70, în contextul în care oamenii de știință americani se aflau la întrecere cu cei ruși. Doctorul West era de părere că ar fi multe de descoperit în spatele parapsihologiei, telekineziei și a anumitor abilități psihokinetice. După cîteva eșecuri înregistrate cu niște impostori, intră în scenă Judy Winstead – o femeie care arată ca o învățătoare și care s-a dovedit în scurt timp capabilă de niște puteri ce au demonstrat că armata americană din deceniul șapte era alcătuită numai din idioți ambițioși. Iadul se dezlănțuie în interiorul unei mici camere de sticlă, care se extinde apoi într-un laborator plin ochi de specialiști de tot felul și de oficialități guvernamentale – altminteri un grup dubios, ce va regreta teribil decizia de-a o transforma pe Judith într-o armă biologică.

Firul poveștii (pusă în scenă într-un format stilistic de found footage) e întrerupt sistematic de mărturiile membrilor familiei lui West, de oamenii care au supraviețuit masacrului din laborator și de personaje misterioase care s-au aflat în spatele proiectului de la bun început. Un tur de forță emoțional care afectează pentru totdeauna viețile intervievaților supraviețuitori în cadrul unui documentar ce apasă puternic pe umerii spectatorului. Imaginile reproduse după aceste mărturii care clădesc punți între coincidențe ficționale înfricoșătoare și fapte „adevărate”, felul în care acești oameni prost inspirați au încercat să manipuleze o forță destructivă, să „posede posesia”, fac subiectul spectaculos de terifiant al singurului incident de posedare recunoscut de guvernul american. În plus, în ciuda sentimentului că pe alocuri ai impresia că vezi un documentar de tipul acelora de pe Discovery Channel, a procesării limbajului tehnic greoi, adesea prudent și rigid, servit de persoane importante care au finanțat nefericitul proiect, The Atticus Institute este și el un film care ficționalizează presupuse adevăruri, doar că prin intermediul unui faux-documentary cît se poate de „veridicˮ.


Critic de film și un iremediabil cat lover. A scris pentru Moftul Român, Liternet.ro, Film Sense, Observator Cultural, Revista Cultura și altele. A fost selecționer al programului lunar „Sâmbăta Groazei” din cadrul programului Cinematecii Române. În prezent, scrie la Horrorum.ro și Cinemap.ro. De asemenea, e „doctor” în Horror.

asemenea

Your email address will not be published. Required fields are marked *