Ferentari love story

2013 a fost anul romanului gay românesc: Adrian Schiop a publicat Soldaţii. Poveste din Ferentari (Polirom), roman de mediu de cartier, dar şi de dragoste homosexuală pe muzică de manea; Adrian Teleşpan a creat o anume vîlvă cu Cimitirul (Herg Benet), iar Dora Pavel a scris Do Not Cross (Polirom), un adevărat queer psy road-story despre un tînăr gay luat ostatic de un psihopat evadat dintr-un ospiciu.

Dintre cele trei romane, pare că cel al lui Adrian Schiop (reeditat în colecţia „Top 10+”) a avut cel mai mare noroc, fiind între timp ecranizat de regizoarea română de origine sîrbă Ivana Mladenovic într-o coproducţie belgiano-sîrbo-românească şi cu autorul cărţii în rolul propriului personaj. Filmul va avea premiera mondială pe 10 septembrie, va fi proiectat la Festivalul Internațional de la Toronto şi a fost deja selectat în competiția oficială a festivalului de la San Sebastián , care va avea loc între 22 și 30 septembrie. În cinematografele românești, însă, filmul va rula abia în primăvara anului viitor.

Prima mare calitate a cărţii Soldaţilor: este un impresionant roman de mediu. Un doctorand, fost jurnalist, în vîrstă de 40 de ani, numit chiar Adi/Adiţă/Adrian, se mută în Ferentari pentru a-şi termina cercetarea de antropologie culturală pe subiectul manelelor. Adrian este un personaj străin şi nu prea de mediul de cartier ţigănesc în care încearcă să se integreze învăţînd din mers, de la unul şi de la altul, obiceiurile de mediu. Adrian pleacă în căutarea adevăratei sărăcii şi realităţi, dar nu cea „de după blocurile gri” din imaginarul hip-hop, ci aceea din preajma vilelor ca nişte „vapoare” ale interlopilor de periferie iubitori de manele. Nu se integrează uşor într-un cartier care are codurile şi ierarhiile lui, dar este tolerat în măsura în care, în ciuda ambiguei sale orientări sexuale (cartierul plin de foşti puşcăriaşi temporar pederaşti fiind ipocrit homofob), are ceva mai mulţi bani decît ceilalţi şi se complace de nevoie în postura de băiat de treabă, generos nu atît cu banii, cît prin capacitatea lui de a asculta poveştile amărîţilor de terasă. Cîrciuma, cu terasa aferentă, este scena pe care evoluează toată fauna cartierului: foşti puşcăriaşi, cocalari, bagabonţi, boschetari, tîlhari, şmecheri, bulangii, drogaţi, mafioţi, curve, chiar poliţişti sub acoperire. Interesant este că Adrian se arată a fi un fel de stîngist conservator, un nostalgic al periferiei trăind în timp real emanciparea periferiei, este martorul fără voie al unui paradis suburban în destrămare.

A doua mare calitate a Soldaţilor: este un emoţionant roman de dragoste. Ceea ce se anunţa a fi un roman gay este mai mult decît atît, este un roman de dragoste unde, în ciuda mediului social, a tipologiei şi identităţii sexuale a personajelor implicate, povestea reia şi reface tabloul standard al elementelor oricărei relaţii: seducţie şi intimitate, dependenţă şi suspiciune, abandonuri şi regăsiri, trădări şi regrete, totul curgînd lent spre implacabila degradare.

A treia mare calitate a Soldaţilor: este un autentic roman de limbaj. Adrian Schiop are ureche, iar tipul de oralitate pe care îl reproduce, cu slangul aferent (dar discret), cu licenţele şi greşelile de exprimare, funcţionează perfect. Închei, spre exemplificare, cu un fragment in extenso:

„A oftat, a dus ochii spre cer şi s-a aplecat spre mine, ştii, eu în puşcărie am supt pula, nu mă feresc de tine. Aveam 16 ani; la baie s-au pus cerc în jurul meu patru băieţi cît uşa – şi m-a lăchit frăţiorul meu, cu japca m-a luat şi m-a pus să le sug pula la toţi. Eram cel mai mic de acolo, ce puteam să fac? M-am dat pe lîngă şmecheri şi mi-am făcut viaţa bună. M-am învăţat aşa, lache, că eram copil sărac şi trebuia să mă descurc şi eu. Dar nimic nu mi-a lipsit. Venea la mine băieţi cu ţigări, mîncare, băutură, că nimeni nu ştia să facă muie ca mine. Am avut viaţă bună, mai bună ca afară, că am fost copil amărît, patru fraţi crescuţi de mamaie, ce zic, foamete mare ne trimitea duminică la biserică să luăm colivă, iarna ne trimitea la culcare nemîncaţi. Greu fratele meu, greu rău, că m-am eliberat şi ce ruşine am mîncat nu vrei să ştii. N-am zis nimic de ce am făcut la suferinţă, am mers pe burtă – dar tot s-a spart şi a aflat tata; ce zic tata, toate neamurile a aflat, a ieşit băieţii din puşcărie şi toată lumea a ştiut ce prostii am făcut. Un an de zile nu am mîncat cu ei la masă, aveam măsuţa mea, cu farfuria şi lingura mea. Stăteam lîngă nepoţii mei şi nu mă lăsa să pun mîna pe ei; să se atingă cineva de mine – Doamen fereşte! Un an de zile să nu te atingă cineva, ce ştii tu, la noi ruşine mai mare nu e. M-a dus la popă şi mînăstire, am băut agheasmă, cîte n-am tras. După un an ne strînge tata pe toţi la masă de Paşti, mă pupă pe gură şi zice gata, de acum nu mai eşti spurcat copilul meu – şi i-a pus pe toţi să mă pupe. M-a pus să jur cu popa şi lumînarea că nu mai fac cîte zile oi avea treaba aia spurcată – dar, vezi? Pentru tine calc jurămîntul şi o fac iar, că-mi eşti drag de nu mai pot, aici în bar te-aş pupa.”


Scriitor, traducător şi cronicar literar. A publicat cărţi de travel, proză scurtă şi poezie. Modereză o emisiune săptămînală la Urban Sunsets şi ţine cursuri de creative writing.

asemenea

Your email address will not be published. Required fields are marked *