Citești...

Fără iubire, dar cu obiective politice clare

Fără iubire, dar cu obiective politice clare

Noul film al pseudo-dizidentului Andrey Zvyagintsev este Cinema și este Rece. Mai este și foarte util pentru imagianrul despre Rusia pe care-l cultivă în ultimul cincinal „Vestul Civilizat”.

Ar fi trebuit să divorțeze de mai-de-mult. Dar o fac abia acum. El are deja o amantă tânără și gestantă, ea a combinat un senior cu funcție importantă. Copilul lor fuge și căutarea lui nu-i va mai apropia. Își doresc, inconștient, să îngroape simbolic un vestigiu al mariajului lor defunct sau pur și simplu nu au timp și atenție decât pentru ei și decât pentru ce le-a mai rămas de trăit din viață?

Conduși de egoism (a cărui istorie Zvyagintsev o conturează foarte vag, excluzând totuși din calcul ca acest egoism să fie de fapt un mecanism de apărare după o relație dezastru), și el și ea sunt aleși să încarneze, fără prea multe nuanțe, alienarea și egoismul clasei de mijloc, deja prea înstărite să mai necesite empatii și deja condamnate (de ratarea mariajului, de ipocrizii și egocentrisme).

Sunt puși pe ecran, jucați și judecați drept cele mai puțin generatoare de empatii personaje posibile. Au o dramă (un copil care a dispărut) și refuză să se lase îngenuncheați sau zdreliți de tragedia domestică. Spectatorul, condiționat să dea cu lăcrimuțe în Kleenex în asemenea situații este lăsat pe dinafara nimbului de tragedie și mecanismele empatiei sunt faultate spectaculos. Simpatiile și sentimentele celor din sala de cinema nu merg spre cei de pe ecran, ci sunt deviate spre revoltă și repulsie. Cine ar fi atât de rece și focusat pe viața de zi cu zi când îi dispare un copil? Subtextul include și răspunsul: rușii. Mai exact, clasa de mijloc a Rusiei, la fel de vinovați ca Putin pentru absolut toate lucrurile care nu merg cum ne-ar plăcea în lume acum.

Discursurile despre Rusia ale autorilor de cinema rus sunt variate și merită studiate. În anumite cazuri și chestionate. Și nu-i vorba doar despre auteurii arondați noului imperialism moscovit, care glorifică în continuare „marele război de eliberare a Patriei” și clonează + rusifică avengerși. Trebuie chestionate și filmele produse de clica chic a autorilor care livrează distribuitorilor occidentali piese de cinema croite pentru a menține narativul oficial al Estului „sărac și mânjit și corupt și oribil” servit con gusto auto-colonialist. „Vestului Civilizat” îi trebuie cu disperare această perspectivă asupra Rusiei. Mai ales când e orchestrată clar, cu personaje din mediu corporate, la care se pot cabla și spectatorii de pretutindeni și mai ales când narativul politic dominant are nevoie de ruși monstruoși în filme, dar și în ambasade.

Bykov și Balabanov, singurii auteuri ruși capabili de capodopere ai ultimului deceniu, nu au fentat nimic din oroarea și absurdul imperiului, dar, fiind mult mai ancorați în realitatea și mentalitatea Rusiei de azi, nu au putut fi utilizați pentru justificarea unor agende centrist-vestice. Zvyagintsev este fix ce trebuie: poate fi declarat dizident, talent are, publicitatea nu-l deranjează. Dacă oportunismul politic  al lui Zvyagintsev este indiscutabil, la fel de indiscutabil este însă și talentul lui de-a face Cinema. La rigoare, The Return (2003) și Elena (2011) sunt filme excelente. Nimic tragic și nu ar fi nici prima, nici ultima oară, când între talent, morală și intelect nu există relații curate. Dar este una dintre foarte puținele ocazii în care între spectator și drama de pe ecran există un filtru anti-empatie. Iar rezultatele sunt, intelectual vorbind, memorabile.


Critic de film. Cinefil de profesie, comunicator audio-video cu patalama UNATC. Da, este „ăla cu licența în horror”.

asemenea

Your email address will not be published. Required fields are marked *