Citești...

Ezio Bosso: Extazul muzicii şi revenirea la identi...

Ezio Bosso: Extazul muzicii şi revenirea la identitate

Aşa cum Emil Cioran spunea că extazul muzicii este o revenire la identitate, la originar, la rădăcinile primare ale existenţei, artistul Ezio Bosso exemplifică acest lucru prin muzica pe care o face, poate singurul lucru ce i-a oferit un nou sens existenţei sale, cât şi un bilet către o fascinantă incursiune spre lumea sa interioară.

Călătoria muzicală a italianului a pornit la vârsta de patru ani, când învăţa să citească partituri muzicale, urmând ca în adolescenţă să facă parte dintr-un grup muzical pop, Stratuto. Doar trei ani mai târziu a decis să renunţe la proiect şi să se concentreze mai mult asupra muzicii clasice, un gen muzical ce avea să-l ducă pe cele mai prestigioase scene de muzică din lume: Royal Festival Hall din Londra, Sydney Opera House, Palacio de Bellas Artes din Mexic sau Carnegie Hall din New York, compoziţiile sale fiind folosite de coregrafi celebri, precum Christopher Wheeldon sau Rafael Bonachela în piese de teatru, de regizori ca James Thierrée, dar şi în filme unde a colaborat cu regizori de talia lui Gaby Dellal sau Gabriele Salvatores.

Toate aceste reuşite aveau să fie umbrite de o boală cumplită fără remediu: scleroză laterală amiotrofică, o boală ce l-a lăsat pe Ezio Bosso fără posibilitatea de a putea merge şi comunica şi poate cel mai important pentru el fără capacitatea de a cânta. Pentru un interviu în publicaţia La Stampa, artistul spunea: „Am pierdut totul atât de repede: comunicarea, muzica. Cântăm şi plângeam timp de luni în şir fără să-mi dau seama de ce nu mai pot compune. Muzica nu mai era parte din mine şi asta mă durea cel mai tare”. Ezio Bosso nu numai că şi-a privit suferinţa în ochi, ocolind truisme precum „Viaţa trebuie trăită”, a învățat cum să-şi accepte suferinţa şi chiar să „valseze” alături de ea. A reînvăţat să vorbească, să cânte, să-şi culeagă sunetele perfecte şi ceea ce conta cel mai mult pentru el – să transmită publicului trăirile sale prin muzică.

Anul trecut, Ezio Bosso a fost oaspetele de onoare al Festivalului de Muzică de la San Remo, unde a ridicat sala în picioare, nu pentru că a venit într-un scaun cu rotile sau pentru că a durat 10 minute să vorbească înainte de a cânta, ci pentru că în momentul în care a atins pianul s-a transformat, uitând de orice boală şi obstacole, obligându-ne în mod involuntar să regândim modul nostru de a evalua calmul şi fragilitatea.

Astăzi, de la 15, în Ça C’est Classique #50 vorbim despre „Simfonia spaniolă pentru vioară şi orchestră” de Édouard Lalo.


Muzician, profesor de pian și inițiatorul proiectului Piano Collage, care suprapune scene din cinema cu creațiile proprii.

asemenea

Your email address will not be published. Required fields are marked *