Citești...

Despre Ferentari, literatură şi conformism. Interv...

Despre Ferentari, literatură şi conformism. Interviu cu Adrian Schiop

Adi Schiop nu prea intră în clișeele cu care ai începe o prezentare de autor, deși am fi tentați să folosim niște termeni de tipul: copii rebeli, douămiiști, vârfuri de lance etc. Mai bine ne oprim și spunem că pe lângă notorietatea adusă de romanul Soldații, Adrian mai e și doctor în manele, DJ (eventual, tot de manele), locatar al unui bloc de văduve de plutonieri în Ferentari și, mai nou, scenarist și actor în ecranizarea propriului roman. În general, nu se cade să faci interviuri cu prieteni, dar nu m-am putut abține. Am petrecut, așadar, o jumătate de zi cu Adi în apartamentul său din Ferentari. Partea care poate fi curioasă public o găsiți mai jos.

Adi, de ce te-ai mutat în Ferentari? Care-i istoria ta cu cartierul?

Documentam un roman în perioada aia și voiam să fiu aproape de obiectul muncii. Atunci l-am cunoscut pe Gergo (Pulay). Ținusem un curs despre manele la CNDB. A fost prin 2009, cred. Tipii de acolo erau revoluționari de pe-atunci, au făcut un club de hipsteri. CNDB a fost prima aglutinare de hipsteri, oarecum.

Și azi mai e… (râd)

Se țin bine pe picioare. Acolo am dat primul party cu manele. Adică, au niște… curaj, nu pot să zic nu. Și a fost și Gergo acolo. Și mi-a zis să ne vedem la o bere, că și el își căuta chirie. În perioada aia, stăteam cu Dan Sociu, da-n Colentina, și ne-a dat afară proprietarul (râde). Nu știu de ce. Nu era mare jeg, dar probabil omul era control freak. Și așa am ajuns să mă mut în Ferentari cu el. Prin 2009 se-ntâmpla.

Și s-a schimbat cartierul de-atunci?

Da, normal, mult. Dacă mergi pe zonele spre Sălaj, în 2009 nu aveau canalizări și asfalt, acum toate au, arată binișor. Blocurile anvelopate, autobuzele schimbate. Uită-te și tu, mașini, aparate de aer condiționat.

Păi și nu simți că ești parte la un soi de gentrificare?

Păi, da, dar asta vine din interior. Nu-i neapărat gentrificare. Nu cred că se mută încă oamenii din exterior. Pur și simplu, cei de-aici au poate acum mai mulți bani să-și renoveze casele, apartamentele. Iar cealaltă parte din schimbări e făcută de Primărie. Dar, altfel, sunt singurul care ascultă manele de pe scară. Bine, e și un bloc de văduve de armată. De plutonieri.

Dar dincolo de asta, crezi că va veni un trend în sensul ăsta? Să ajungă Ferentariul la un moment dat un cartier cool?

Eu de mult tot zic asta, c-o să fie un val. Dar, n-au apucat hipsterii noștri încă. Așa începe, probabil. Singura mare problemă pe care-o am cu cartierul e că nu pot să conving tipii pe care-i agăț pe net să vină aici. Şi fac greșeala să le dau adresa. Și lumea se uită pe Google Maps și vede Ferentari. Și refuză. Acum, mă gândesc să le zic că stau pe șoseaua Giurgiului și să-i aștept acolo, la tramvai. Care înseamnă civilizație în mentalul ăsta de centru. Și de acolo mai mergem zece minute pe jos (râde). De fapt, e o prostie, uită-te puțin pe geam, că e ca la sanatoriu – grădini, verde, liniște, pensionari pe bănci. Asta-i problema mea de când m-am mutat aici. Nu știu cum să-i păcălesc.

Am înțeles că stai cu poetul Dan Sociu. Cum se-nțeleg două egouri, doi creatori așa mari într-un apartament așa mic?

Ei, noi avem o istorie veche a mutatului împreună. Am stat cu el în Colentina, apoi am mai stat o dată în Ferentari, pe Alee. Deci, avem o istorie. Așa, din când în când, la câțiva ani, mai luăm o gură. El ia o guriță de Schiop, eu o guriță de Sociu.

Îți place ce scrie Sociu?

Da, da. Altfel, e complicat să stai cu cineva dacă nu-ți place ce scrie (râde). Chiar îmi place.

Cine duce gunoiul?

Mmm, eu. Dan e genul care dacă-i zici, băi, așa, fii atent: du gunoiul, fă aia, fă aia, face. Dar, dacă aștepți inițiativă, stă mai prost la asta (râde). Mai gătește, din când în când.

V-ați gândit să scrieți ceva împreună? Crezi că sunteți compatibili?

Am scris, la un moment dat. Era un roman colectiv. Freedom House avea niște bani pe care au zis să-i bage într-un proiect artistic. Dan cred că m-a băgat în proiectul ăla. Trebuia să scriem fiecare pe rând câte un capitol. Eram mai mulți. Și-n perioada aia chiar stăteam împreună în Colentina. Era o vară foarte, foarte călduroasă. Și ne-am gândit să fim noi protagoniști. Am pus împreună la punct spațiul, timpul, ce-ar putea să se-ntâmple. Mai era și Mitoș în proiectul ăla, și Vera Ion, Lazurcă…

Și-ți place ce-a ieșit?

Mă, ce-am scris eu și Dan, da. (râde)

Fanii tăi spun că ai o teză despre manele pe care o ții în pending pentru publicare. Vom citi și academic despre manele anul ăsta?

Frate, să aibă răbdare, apare curând ceva și academic, șmecher, la editura Cartier.

Cine sunt fanii tăi?

Hipsterii mă citesc și vin la party-urile mele de manele. Și-or mai fi și alții.

Cum e cu trendu ăsta în rândul alternativilor de a se apropia de marginalitatea manelelor? În ideea în care maneaua în rândul publicului său mainstream e într-o oarecare cădere față de acum zece ani. O să schimbe treaba asta maneaua?

Da, i-adevărat. N-o prea mai auzi decât în anumite zone mai ghetoizate. În momentul în care maneaua a fost foarte foarte mainstream, a fost respinsă de hipsteri. În momentul în care a intrat pe un val descendent, a început să devină o chestie de underground. Și-atunci poți s-o recuperezi, cumva. Pentru că altfel ar fi doar pop, și-atât. Și fiind pop, n-ar fi OK în logica asta subculturală. Dar, pentru că încet încet se re-ghetoizează, devine dezirabilă. Mă rog, are și istoria aia de stigmă care contează mult. Ii dă pedigree de underground, legitimitate. În momentul în care vii cu o istorie de stigmă și de scandal în spate, se face un trecut eroic, chiar dacă maneaua nu are un mesaj protestatar. Dar, faptul că lumea s-a speriat de manea, a contat pentru underground.

La un moment dat, niște jurnaliști într-un interviu cu tine ziceau faptul că maneaua se duce spre „centru”, spre clasele creative, a mai schimbat din percepția asupra ei. Unii spunând c-ar fi și-o luptă anti-rasistă prin muzică. Crezi că se-ntâmplă asta?

Orice chestie, c-o fi safari, că mă dau interesant ascultând, e importantă. Tot schimbă ceva. Eu nu merg pe discurs din ăsta super-purist. Orice faci e bine, nu contează că-i o petrecere în care dai din buric și-n rest te-ntorci între niște colegi rasiști… Lucrurile se schimbă-n pași foarte mici, nu cu hei-rupuri. De asta-mi plăcea mie de Nicolae Gheorghe. Venea cu-n discurs din ăsta: nu-i așa simplu, hai s-o luăm pas cu pas. Hai să mai colaborăm și cu Sistemul, să vedem ce putem obține de la Stat și de la Guvern. Dacă pot obține un pas înainte pentru grupul pe care-l reprezint, e OK.

Apropo de treaba asta, că tocmai a fost Ziua Romilor; ai lucrat și tu în zona asta a activismului roma, cum e situația? Funcționează ONG-ismul roma?

Activismul rom e bun pentru că a creat o clasă de mijloc în rândul romilor. În asta văd cel mai mare câștig. Au avut și au o problemă, pentru că un rom intrat în burghezie acum mai mulți ani nu mai recunoștea că e rom. Acum, avem o clasă de mijloc cu conștiință, care se legitimează prin asta. Mă rog, din asta-și face banul de zi cu zi. Cam ăsta-i câștigul și e un câștig pe termen lung, în sensul că-i important să salți niște oameni în clasa de mijloc. Altfel, eu sunt sceptic vis a vis de ONG-ism că poate schimba o problemă sistemică. Mi se pare că politicile care schimbă ceva la nivelul unei categorii foarte mari se fac prin intervenții de stat, prin politici de stat, asistență socială. Chestia asta cu ONG-ul, care-i jumate privat, jumate de stat… Dacă te uiți la America, care-i un sistem foarte liberal și care a lăsat toată problema negrilor în mâna ONG-urilor, au făcut rahatul praf. Cred că asta-i problema: chiar dacă ai intenții bune, nu poți să faci mare lucruri cu ONG-ismul.

La ce proiecte lucrezi acum? La ce să se aștepte fanii în viitorul apropiat?

La nimic. (râde) Nu lucrez la nimic. Să lucrez, trebuie să am un subiect, să se-ntâmple ceva în viața mea, să amorseze ceva. N-a amorsat nimic, ce să fac? Mi-am rupt și mâna, ce dracu vrei să lucrez? (râde)

Cum e cu scrisul în Ferentari și oriunde… e ritual, e o muncă de la oră la oră?

De obicei, să demarez un roman trebuie să merg la țară, la mine acasă. Acolo stau închis în cameră și doar asta fac. Maică-mea mă îndoapă cu țigări și mâncare, cu taică-miu mai joc câte-o tablă. Schimb trei cuvinte cu ei pe zi și-n rest stau și pritocesc chestia aia, de fapt dau o versiune brută. După care pot să mă-ntorc în București și să șlefuiesc la versiunea aia – să mai adaug, să mai scot. Dar scheletul îl construiesc la țară. La București e tot timpul chestia asta că te mai sună Dinu Guțu, hai să ieșim la o bere. (râde) Ai înțeles? Mai vezi pe Facebook că-i nu știu ce eveniment și uite-așa s-alege prafu’. În schimb, la țară ce dracu să fac? Am doar doi prieteni acolo, Claudiu și Florin, care stau la Sibiu și vin în weekend să ne îmbătăm. O zi mă refac și-n rest îmi văd de-ale mele, dar aicea… (râde) e complicat. Și mă termină Facebook, îs tentat să intru. În schimb, la Porumbacu scriu la un calculator care nu e conectat la net. Cel mai greu a fost să scriu la lucrarea de doctorat… Când scrii literatură, e altceva, zbârnâie tastatura ca mitraliera, în schimb pentru doctorat am fost mai puțin motivat să scriu, că era discurs științific și nu-s făcut pentru asta. Trebuia să fii atent să ai argument pentru orice. Și-atunci, chiar a trebuit să rup orice contact cu internetul să pot s-o termin.

Cum găsești scena literară locală? E sănătoasă, e maladivă? Ce probleme are dacă te-ai uita structural?

S-o iau ideologic cred că-i greșit în materie de literatură. Literatura e mai conservatoare puțin decât alte zone artistice. Adică, are un mic punct de inerție. Teatrul se mișcă ideologic mai spre stânga, să zic. Dar nu mi se pare o problemă, că-i mai inerțioasă, așa. Cum e Lavinia Braniște, de exemplu. Ea scrie din perspectiva ei, da’ în Interior Zero face un fel de critică a societății și-a lăcomiei. Dă o relatare la firul ierbii, viscerală, care face-o critică, cumva. Deși, dac-o întrebi pe ea, zice că n-are nicio treabă. Și că nu calcă pe la Macaz. E mai conservatoare, cumva. În fond, nu m-ar deranja că-n literatură e un trend mai conservator, căci în ultimă instanță rămâne relatarea pe care-o dai. Care-i mai mult sau mai puțin critică. Acum, să-ți vorbesc despre colegii mei de generație… Dan Sociu. Dan are idei. Idei de stânga. Mihai Duțescu e arhitect și în Uranus Park face critica rechinilor imobiliari – și are înțelegere pentru clasele de jos, nu-i put și nici nu le tratează tolerant-condescendent. Dar bani de arhitect, înțelegi? Deși în Dostoievski se putea să fii anarhist (râde) și să ai o firmă prosperă. Totuși, în zilele noastre e mai complicat. Tre’ să ai o reputație, să fii reliable… Ar mai fi Ionuț Chiva care scrie bine, dar din perspectiva relațiilor. În literatura contemporană se merge pe relații și mai puțin pe sociologie, ăsta-i trendul la noi.

Relații?

Adică vorbești despre iubita ta, despre prietenii tăi și nu reflectezi așa de mult asupra societății, asupra categoriilor sociale, a sărăciei, inegalităților. Știi unde se simte trendul ăsta sociologic? În cinematografie. Acolo ai senzația că personajele-s exponenți ale unor categorii sociale, în special din burghezie. Băiatul din clasa de mijloc din Poziția Copilului, c-o mamă bine, influentă. Se construiește o întreagă textură socială. Cinematografia-i concentrată foarte mult pe clasa de mijloc, cumva. Adică, nu prea iese decât prin personaje secundare dincolo de clasa de mijloc. Poate După Dealuri. Dar ăla-i un film concentrat pe relație, nu prea vezi fundalul social, doar instituția Bisericii. Pe care n-o poți încadra marxist, ori altfel.

Foarte mulți intelectuali, printre care și scriitori, au o predilecție clientelară față de putere. De ce crezi că se-ntâmplă asta? Cum e cu literatura sau, mai larg, intelighenția și puterea?

Cred că vrei să te scoți, cumva. E specific intelighenției din România. Dacă vrei mai mult, trebuie să faci pactul cu puterea. Dacă te mulțumești cu puțin, atunci îți conservi un soi de autonomie. Eu am fost mai leneș, am preferat să muncesc cât mai puțin să-mi asigur subzistența. În plus, am rămas burlac. Alții se căsătoresc, fac copii, își construiesc un viitor și-atunci prin forța lucrurilor… se-mprietenesc cu Puterea, mai o combinație, mai o treabă. Fiecare ce-alege.

Să rămânem un pic în zona asta a socialului, cum vezi poziția noilor clase creative de tineri despre care se vorbește atât de mult în media, mai ales după protestele recente, cum ar zice postmodernistul Laurențiu Ridichie, TFL-iști?

Sincer, mi s-a părut o bășină protestul ăla (râde). Ce să zic? (râde) A fost la un moment dat coregrafia aia cu lanternele, cu tricolorul. Și era un titlu în presa stăină cu Light Revolution și mi s-a părut bun. A fost o revoluție light, așa (râde) Înțelegi? N-o schimbat nimic. Au vrut mai multă putere pentru Procuratură, pentru Securitate. Adică, eu știu că-n momentul în care ești anti-sistem ești împotriva organelor de represiune, nu? Ori, asta era cel mai ciudat: că voiau exact ceea ce vrea în mod normal un stat care vrea să întărească controlul. Adică, mai multă putere pentru organele de supraveghere, conlucrarea cu băncile, nicio înțelegere pentru cei aflați în pușcărie… Nicio agendă socială, nimic pentru săraci. Să întărim Statul și mai ales instituțiile de forță ale Statului. În sine, orice guvern de stânga ori social-democrat are ideea de stat puternic. Ăla-ți face politicile sociale, dar aici ciudățenia a fost că vrem un stat puternic concentrat pe instituțiile de forță. Cât mai mult capitalism, cât mai mult liberalism, dar cu instituții de forță puternice, ceea ce e o perversiune totală.

Revenind la scena literară locală, care-i, după tine, cel mai bun roman și volum de poezie de după ’90?

Din poezie, e Sociu cu Vino cu mine știu exact unde mergem și Cântece eXcesive, Ruxandra Novac cu Ecograffiti și Marius Ianuș cu Ursul din Container. Din proză, Lavinia Braniște cu Interior Zero, Duțescu cu Uranus Park și Ionuț Chiva, care scrie mișto. Mai puțin 69 și mai mult povestirile din Boddah speriat.

Ce scriitori ori poeți ți-au inspirat ultimele texte?

Coetzee, Houellebecq. La Coetzee am citit Dezonoare care m-a dat pe spate și apoi toate romanele, care-s o plictiseală totală. Diluate rău, fleșcăite narativ și fără nerv. „Hai, încearcă Așteptându-I pe barbariˮ. Am încercat, niet. „Hai, încearcă Viața lui Michael Kˮ. Un rahat. Însă, la Houellebecq a fost diferit. Eram aterizat proaspăt în București și asta ne-a unit pe toți, din gașcă: eu, Șiulea, Ruxandra Novac, Ionuț Chiva, Ovidiu Chihaia. Toți citisem măcar un roman de Houellebecq în momentul în care ne-am cunoscut. Și asta ne-a unit, cumva, în mod ciudat – ciudat fiindcă Houellebecq e un conservator. Dar, clar, scrie bine, e foarte social. De fapt, nu social, ci foarte acut în ceea ce spune despre societate. Asta e, frate, omul e foarte talentat. Și le zice bine, e sharp, așa. Am mai recitit Cehov – mișto, nuvele și povestiri. Vorbește despre oameni simpli, frate, n-o arde metafizic. I-un psiholog fantastic când vorbește despre relațiile dintre oameni, exact situațiile de viață de azi: tipul care se căsătorește și-i luat de val, de feeria nunții, și-a doua zi sau la o săptămână se descoperă într-un vid total, captiv intr-o existență străină. Foarte mișto. (râde) Acum, mi-am luat de-acasă Demonii de Dostoievski, cel mai bun roman al lui. Ce dinamită, ce flow!… Mi-a mai plăcut Gheața de Sorokin. Mi se pare că, față de spațiul occidental, în Rusia se scriu în continuare romane mai subversive. Ăștia din Europa-s mai burghezi. Fiecare-și protejează ce are, să-și obțină bursulița acolo, să citească la nu știu ce festival. Pe scurt, trebuie să joace pe onorabilitate, să stea cuminți. Rușii sunt mult mai subversivi.

Mai punk!

Mai punk, frate. Poate pentru faptul că-i Putin mai conservator… dar sunt mai sălbatici, e ceva acolo. Și-n Europa de Vest i-o valoare să fii subversiv, dar una rămasă la stadiul de teorie; în realitate nimeni după ce scrie un roman bun nu mai are tupeul să fie subversiv. Câtă vreme Sorokin a continuat să fie.

Ei sunt o generație: Pelevin, Prilepin, Şişkin.

Le iese!

În ce măsură crezi că Soldații e și-un roman politic. Sau e doar o poveste despre dragoste și-atât?

Nu e doar o poveste despre dragoste. Romanul e scris cu subtext politic. Are în prim-plan povestea de dragoste, dar ideea e să conserve ceva subversiv. Iar subversiunea nu poate exista în afara politicului. Există relația din roman, dar e o relație subversivă politic, care chestionează morala confortabilă a corectitudinii burgheze. Nu am vrut sa fac antropologie, ci o chestie care provoacă, care enervează.

În ce an va apărea în subiectele pentru Bac o analiza a romanului Soldații?

Asta-nsemană că nu mai ești underground. (râde) Și nu mi-ar mai conveni. Că-ncep să se ia ăștia mici de tine, să te muște de cur. (râde) Dacă nu ești canonizat e mai bine. Nu știu, pe mine mă interesează mai puțin să am genul ăla de faimă, m-ar interesa mai mult să am bani. Dacă ești băgat în seamă public înseamnă și niște constrângeri. Tre’ să fii foarte atent ce zici, cum zici. Nu-i o chestie plăcută. Uite, m-am operat la umăr și nu m-a ajutat prea mult că-s scriitor. Tot la Sibiu m-am dus, că acolo aveau ai mei relații. Nu pe barba mea, ci pe pilele alor mei. Dar e problematic pentru școală Soldații, că-i cu relații între bărbați, sex anal și oral, nu mi se pare că… dar, de fapt, nu mă interesează. (râde) Dac-aș scoate mulți bani din el, da, asta ar fi cu adevărat interesant. Care-i șmecheria să apar în manual? Să-ncep să spun prostii pe la televiziuni, lucruri frumoase, plăcute și nevrotice? Mai bine-așa, măcar spun ce vreau.

Cum a fost trecerea de la scriitor și scenarist la actor, în ecranizarea propriul roman. La care dintre roluri crezi că te-ai descurcat cel mai bine?

N-a fost ușor să scriu scenariul, pentru că a trebuit să reîncălzesc ciorba. A fost o provocare. (râde) L-am scris împreună cu Ivana Mladenovic, tras-împins de ea. Am discutat mult cum tre’ să sune fiecare secvență. A fost dificil mai ales să compactez toată chestia narativă într-o chestie mai scurtă. Aici tre’ să reunosc că Ivana a avut mai multă viziune decât mine, a păstrat din roman doar secvențele care duc acțiunea mai departe, fără s-o înămolească în detalii…. Ca actor, a fost o experiență dură. În viața mea n-am muncit așa de mult, nici pe șantier în Noua Zeelandă. 12 ore pe zi, timp de o lună și jumătate. La replici a fost ușor să le învăț, că le-am scris eu, dar senzația de cameră m-a paralizat. La început, nu reușeam să ies din mine, la sfârșit simțeam că nu mai sunt eu, alienat, așa. Vreo două săptămâni după aceea am visat un singur lucru, că trag duble.

Tu fiind mai timid, oarecum?

Eu sunt ca femeia la telefon – între doi prieteni sunt foarte curajos, dar cu camera în față… (râde) E alt raport. Am mai fost invitat la televiziuni, dar experiența de actor e cu totul altceva. Eu sunt băiat de Facebook, mă descurc bine doar când scriu, acolo sunt puternic. Scriitorii sunt timizi. Pe scurt, mă descurc în contexte foarte private, între reflectoare mă pierd.

Ești mulțumit de distribuția actorilor. Cum a ieșit Alberto?

Super. Alberto a ieșit foarte bine. Digudai/Vasile Pavel a jucat trăznet. Are carismă, e fix ce trebuia pentru rol. E chiar mai sexy decât originalul.

E o poveste fericită Soldații, până la urmă. Ai scos repede tirajul al doilea, ai film după trei ani. E o presiune mai mare pe umeri?

Da, clar e o presiune mai mare. Beau, de exemplu, la fel de mult, dar beat încerc să stau departe de Facebook, să nu mă fac de rahat. (râde) Simt că uneori trebuie să joc un rol public, un pic altceva decât ceea ce sunt. Și, na, că trebuie să mă cenzurez, să nu zic chiar tot ce-mi trece prin cap în public.

Fotografii de Cristian Petrescu


Doctor în antropologie cu o etnografie despre ultrași. A mai scris pentru Casa Jurnalistului, Criticatac, Vice și Platzforma.

asemenea

Your email address will not be published. Required fields are marked *