Citești...

De la moschei la cafenele pline cu hipsteri. Iranu...

De la moschei la cafenele pline cu hipsteri. Iranul fotografului Vlad Petri

Pe Vlad Petri l-am cunoscut la protestele din 2012. Era ca argintul viu acolo unde fierbea acțiunea – fie între șicanele dintre jandarmi și ultrași, fie la dezbaterile hilare între monarhiști și susținătorii postului de televiziune Antena 3.

Filmul său București, unde ești? marca simbolic apogeul acelor proteste, între timp deturnate puternic spre dreapta și spre fetișuri cu instituțiile de forță, dar de la o vreme Vlad s-a desprins de zona videoreportajului activist românesc și a devenit mai preocupat de Orientul Mijlociu. Luna trecută s-a întors din a doua călătorie în Iran. A început să învețe persana și ușor, ușor Teheran devine un soi de teren etnografic pe care-l curtează cu pasiune.

Christian Kracht, în romanul 1979, vede în Teheranul de până la Revoluție un oraș asemănător cu Berlinul din timpul Republicii de la Weimar: boem, decadent, mișto. Cum e Teheranul de azi?

Teheranul de astăzi e unul dintre cele mai mișto orașe în care am fost. Cred că devine orașul meu preferat. Și-mi place tocmai datorită contrastelor – e greu să zici că arată într-un singur fel, se intersectează mai multe lumi. Îi ai pe cei din clasa de mijloc, să zicem, care, indiferent de vârstă, se simt în Europa sau chiar imită stilul de viață vestic. Cărora nu prea le place situația din Iran și-ar vrea să emigreze. Apoi, ai oamenii veniți din orașe mai mici, destul de religioși, care sunt pro guvern. Ai tot felul de tendințe și observi asta de la cum se îmbracă oamenii până la fizionomii.

Teheranul e aproape cât România, într-o zi obișnuită sunt aproape 20 de milioane de locuitori. Autostrăzi cu cinci benzi pe sens care se intersectează în centrul orașului. Ai de la moschei la cafenele pline cu hipsteri, de parc-ai fi la Origo sau la Beans & Dots – exact aceeași atmosferă. Femeile din locurile astea își lasă hijabul foarte jos sau chiar renunță complet la el, deși e obligatoriu în spațiile publice.

Imaginea Teheranului de dinainte de 1979 e una falsă. Părea o lume liberă și fără probleme, dar în realitate nu era așa. O lume îmbrățișată de Vest, dar cu un rol mai degrabă colonizator. Vestului îi place să se vadă pe el în alte lumi. Ne place să proiectăm propria imagine, să transformăm, să ne uităm la alții ca într-o oglindă în care egoul nostru se suprapune peste viețile lor.

Seamănă cu mitul Bucureștiului interbelic…

Exact. Din păcate, libertățile și oamenii pe care-i vedem în acele imagini sunt doar o clasă privilegiată, apropiată Șahului și elitelor. Șahul a fost plantat acolo, a contribuit la modernizarea Iranului, însă regimul era dictatorial, nu puteai să te opui cu ceva. Era un tip semi-dement în pasiunile lui, obsedat de control. Era abonat la reviste de armament și primea tot ce dorea din America. Ca un copil care a fost închis în palat, în timp ce mass-media crea imaginea unei deschideri. Pentru foarte mulți oameni însă era foarte rău. Se trăia prost, de unde și fervoarea Revoluției și lumea multă care a fost acolo – sindicate, stânga, dar numai islamiștii au reușit să preia puterea, pentru că au avut și un lider emblematic, Ayatollahul Khomeini, pe care l-au văzut ca un fel de sfânt.

Și, de atunci, iată-ne cu un alt Teheran în 2018, care totuși s-a mai liberalizat în ultimii ani, iar aici mă refer la ultimii cinci. Nu zic că e mai bine acum, dar nici atunci nu era raiul pe pământ. William Polk în Understanding Iran și Ryszard Kapuściński în Shah of Shahs descriu foarte bine atmosfera generală a anilor pre-revoluție.

Mă gândesc că-i și complicat să controlezi un oraș de 20 de milioane de oameni…

Da, la multe lucruri se închid ochii. Apoi mai e și diferența dintre Nord și Sud. În Nord, chiriile-s de cinci, șase ori mai scumpe. Acolo stau oamenii cu bani, e ieșirea din oraș spre munte, e mai mică poluarea. Eu am stat în centrul orașului, lângă parcul „gay-ilor”, și erau foarte multe persoane LGBT care se întâlneau seara. Și totuși vorbim despre Republica Islamică Iran. E o luptă între ce poți să faci și ce nu poți să faci. În casă ai închis ușa, faci tot ce vrei, dar pe stradă te comporți într-un anumit fel. Când zic despre contrastele din Teheran, vorbesc și despre perspectivele diferite între ceea ce vezi afară și ceea ce vezi înăuntru. Există o față ascunsă, există concerte underground, proiecții de film. E o fervoare care-mi place mult la tineri – o curiozitate, e un oraș care frământă.

Analizând albumul Acasă, pe drum. 4 ani teleleu, un critic de stânga de la noi spunea că acesta nu face altceva decât să înglobeze un drive primordial al clasei de mijloc: „evadarea”. Tu de ce mergi și te reîntorci în Iran?

Citesc acum o carte care-mi place foarte mult, Nujeen, despre o fetiță în scaun cu rotile care pleacă din Alep spre Europa și povestește tot drumul acesta al migrației. E foarte emoționantă cartea. Și tot drumul acesta din Siria până-n Germania e un tip de jurnal de călătorie. Și apropo de întrebarea ta, pentru persoanele din clasele de jos, la limita subzistenței, călătoria nu știu dacă-i prima dorință a lor. Pentru mine cred că-i un privilegiu, a fost dorința de a ieși din mediul meu. Dacă stau într-un singur loc mă cufund în zona asta de prejudecăți și mă raportez la un singur spațiu.

De asta îmi place să călătoresc, că pot să dau un zoom out la locul din care sunt sau unde locuiesc. De ce Iran? Cam din 2007 am început să merg în Orientul Mijlociu, Afganistan, foste republici Sovietice, mă interesează mult mai mult Estul și Sudul decât Vestul. Am fost în Vest de mai multe ori, acum mă interesează țările mai puțin explorate. Iar Orientul Mijlociu pentru pentru că-i o mare necunoscută ce se-ntâmplă acolo. Mi se pare că avem foarte multe prejudecăți despre oamenii de acolo și aș vrea să înțeleg mai multe despre acele locuri. Mă reîntorc în Iran pentru că dacă vrei să cunoști un loc trebuie să te reîntorci și să te uiți pe mai multe niveluri. Am început să învăț persana și în călătoria asta am reușit să vorbesc cu mulți necunoscuți și să înțeleg la un alt nivel decât prima dată.

Ce prejudecăți aveai înainte de-a merge în Orientul Mijlociu?

Păi, alea care vin din mass-media, ori de la părinți și prieteni care-mi spuneau să am grijă, că arabii sau persanii sunt periculoși, teroriști, că acolo e doar religie. Pentru mulți, tot Orientul înseamnă doar lumea arabă. În Iran, spre exemplu, sunt persani, iar lumea arabă e foarte împărțită. Sunt foarte multe religii. Când ne uităm la Orient avem în cap acea imagine prototip – un bărbat cu barbă, cu o vestă de sinucigaș și-o femeie acoperită integral. Dar numai în Siria, dacă ne gândim, avem șiiți, suniți, druzi, creștini, kurzi și alte secte care-au trăit de mii de ani pe teritoriul ăla. Și s-au înțeles între ei. Din păcate, războaiele recente au radicalizat relațiile dintre ei.

Cât de deschisă a fost lumea să le faci poze?

Foarte. Cred c-am avut o comunicare mai bună cu oamenii pentru că eram străin. Există anumite coduri diferite de Vest, dar faptul că eram din altă lume îi făcea pe ei să vină spre mine. Erau curioși să afle de ce-am venit, mă rugau să le fac poze să le arăt celor de-acasă. Foarte mulți aveau o chesie de vinovăție care mi s-a părut tristă: Uite ce imagine are lumea despre noi. Ne bucurăm și ne mirăm mult c-ai venit, pentru că la ce se spune despre noi apărem ca ultimii barbari.

În fotografiile pe care le făceam în zona asta turistico-antropologică, mai ales în prima călătorie, pe lângă căutările personale am căzut și în capcana unor stereotipii – femei acoperite, imagini cu martiri, sărbători religioase, dar cred că-i important într-un anumit loc să nu mergi pe arhetipurile astea mediatice, ci să păstrezi un echilibru. La a doua călătorie, cea de acum, mă interesează alte imagini.

Cum se raportează ei la România și la Europa?

Când le zici despre România, stau un pic, apoi zâmbesc și zic „tractor”. Tractorul e pionierul agriculturii iraniene moderne. Am întâlnit un tip a cărui familie își luase primul tractor și l-au botezat „Românul”. Strigau prin curte: „Aduceți Românul aicea!ˮ (Râde). Mulți ne întreabă cum e industria în România, dacă mai producem tractoare așa bune? Mai știu despre Hagi și bineînțeles despre Ceaușescu și despre celebra vizită în Iran, când începuseră evenimentele de la Timișoara.

Asta știu ei despre noi: „Ceaușescu e președintele care a fost la noi înainte să-l executațiˮ (Râde). Întreabă cum se trăiește la noi, care-s salariile, ce s-a întâmplat după intrarea în UE… Am întâlnit un domn respectabil, cam la 70 de ani. Primul lucru care ne-a întrebat a fost: „Cum era în perioada comunistă? E mai bine acum? A meritat să faceți schimbarea?ˮ

Sunt mulți oameni foarte informați, citiți pe partea politică. Un taximetrist mă întreba: „E libertate în România? Că aici nu-i libertateˮ. Dar ce însemană libertatea asta sau ce aduce? De exemplu, benzina la ei costă un leu litrul. Mâncarea-i foarte ieftină. Am stat la un prieten unde încălzirea unui apartament de o sută de metri pătrați costă doi euro pe lună. Într-adevăr, nu poți să strigi împotriva regimului, să spui ce vrei în presă, în film, în literatură, nu ai libertatea asta, libertatea de expresie e îngrădită. Dar poate totuși există o cale de mijloc, pentru că nici o țară distrusă și puternic capitalizată, cu diferențe enorme între săraci și bogați, nu-i o soluție. Un tip care a participat la protestele din 2009 mi-a spus că își dorea o schimbare, dar când lucuruile au degenerat, mulți activiști s-au gândit că perspectiva unui război civil pe modelul Libia-Siria nu e de dorit.

Ai fost și la un festival de film românesc acolo. Cum a fost experiența asta și ce cred iranienii despre noul val?

Am ajuns în ultimele zile. Erau două proiecții pe săptămână la Muzeul de Artă Contemporană din Teheran, un muzeu mai interesant decât MNAC-ul nostru. La film, destul de multă lume. Am fost la Hârtia va fi albastră. Mi s-a părut interesant în contextul actual al protestelor. Acum nu știu ce s-a înțeles, că n-a existat nicio prezentare. La intrare era un afiș cu Cristi Puiu și atât, n-a fost nicio discuție după, eu și prietena mea eram singurii români din sală, iar filmul părea luat de pe internet. Am vorbit cu un spectator la final și mi-a zis că îi plac temele din filmele noi românești, o zonă de intersecție și cu cinemaul iranian – socialul, viața oamenilor, multe tratate în cheie realistă, minimalistă.

Îmi scriai pe Facebook, premergător interviului, că, surprinzător, protestele din Iran „ți se par super amplificate din afară”. Tu cum ai trăit aceste evenimente și de ce iese lumea în stradă?

Primele proteste au fost ale opozanților lui Rouhani, hardlinerii Ayatollahului, care au ieșit în cel mai religios oraș din Iran, supărați pe condițiile economice. Apoi s-au amplificat împotriva întregii comunități religioase. A participa la proteste era riscant din două puncte de vedere. Ca străin eram ochit prima dată de poliție și arestat fără dubiu, iar apoi prietenii mei de-acolo ar fi avut de suferit.

De exemplu, în Teheran mi-au zis că protestele se-ntâmplau pe două, trei străzi din Centru, în rest orașul își vedea de viață. Primul declic a pornit de la condițiile economice determinate cumva și de embargo. Nu s-au ridicat sancțiunile economice ale Vestului pentru Iran. Lumea o duce tot mai greu. Nu s-a întâmplat să fiu la amicii mei acasă să zică: „Vlad, trebuie să ieșim în stradă, stai aici sau vino cu noi…” E fain aici, ieșim în Piața Victoriei, în Universității, suntem creativi, dar nu ne putem imagina ce se-ntâmplă într-un stat în care se intervine într-un alt fel, să zic așa.

Apropo de ce-ți ziceam pe chat, urmăream pe Twitter ce se-ntâmplă și cei mai mari promotori veneau din zona Arabiei Saudite, cum că vine democrația în Iran fără să se uite în propria ogradă, Israel și Trump. Ultimul, apărătorul poporului iranian după ce-a impus toate restricțiile de liberă circulație pentru iranieni.

În același timp cu protestele erau și oameni care se relaxau la mare, la munte sau în alte locuri. Și-n România, în timpul protestelor #rezist, la două străzi distanță sunt unii care mănâncă într-un restaurant sau alții care petrec la un chef. Pe mine mă interesează Iranul din mai multe perspective. Nu mă interesează neapărat partea activistă.

Un comentator de pe Facebook scria despre un status de-al tău: „Nici n-ai zice că acolo au loc niște proteste înăbușite în sânge, cu zeci de victime și mii de arestați, că dizidenții sunt în cel mai bun caz la arest la domiciliu (precum regizorul de film Jafar Panahi), că cenzura e mai atroce decât cea din România lui Ceaușescu, iar femeile se bucură de puțin mai multe drepturi în societate decât câinele meu. Însemnările lui Petri sunt suprarealiste, așa, cam ca relatările intelectualilor occidentali ai anilor 30 întorși de prin tururile ghidate din Rusia lui Stalin”. Cum i-ai răspunde la treaba asta?

Am citit statusul acesta și mi se pare total exagerat. Însemnările mele erau legate de lucrurile pe care le trăiam și pe care le vedeam acolo. Pe mine mă enervează atitudinea asta colonialistă de a ne da tot timpul cu părera despre ce se întâmplă în alte locuri și a ști clar că avem cheia adevărului. Pe care am avut-o și la Primăvara Arabă. Am știut că trebuie să cadă Mubarak, Abdullah Saleh, Gadaffi. OK, să nu se înțeleagă că iau apărarea vreunui regim dictatorial, în niciun caz, dar mă enervează ipocrizia, faptul că sunt dictaturi doar unde și când vrem noi (mă refer la Vest și la mass-media occidentală).

A fost dorința de libertate a egiptenilor, a fost o schimbare, dar în momentul acesta-i tot o dictatură și nimeni nu se mai revoltă. Regimul Sisi în Egipt e foarte susținut de către libertarieni și Vest. Nu se mai zice nimic despre cum au fost închiși contracandidații și orice formă de opoziție. Vedem dictaurile doar unde vrem. Nu vorbim nimic despre Turkmenistan sau Kazahstan, unde aveam aceiași președinți de când lumea care fac business și cu Rusia, și cu SUA, și reacționăm doar selectiv.

E un întreg trend să scrii și să vorbești eurocentric și de obicei clișeic de la câteva mii de kilometri distanță, reciclând știri de la CNN sau rapoarte FMI, folosind politica și politicul ca utimă redută a adevărului. Să spui lucruri de genul: „Iranul continuă să fie o închisoare uriașă”. Cum e viața socială a Iranului și ce ai găsit tu dincolo de discursul oficial al „experților”?

Am întâlnit mai multă lume, turiști mai ales, care spuneau că Iran e țara cea mai diferită ca percepție față de ce afli în mass-media. E o mare surpriză când ajungi acolo. Sunt atâtea locuri în care te simți ca-n Europa. Și-n niciun caz nu te simți ca într-o închisoare. Da, lumea e nemulțumită, foarte mult islam, religie, mulți iranieni care se văd mai apropiați de vechea Persia, imagine a Iranului la care a contribuit și Șahul. Ca libertate de mișcare, oamenii pot merge mai mult spre est și în țările din zonă, Turcia, Thailanda, Rusia. Spre UE e complicat să ajungi, doar cu banii la purtător, trecând prin chinul obținerii vizei – e un proces foarte complicat. Embargoul pus pe Iran pe mai toate sferele economiei e o mare problemă.

Mi se pare că au o cultură socială mult mai dezvoltată decât noi. Asta ține de cultura lor și nu de regimuri politice. Picnicuri, ieșit la iarbă verde. Cu ceainicuri și mâncare. Primăvara, parcurile sunt pline de oameni care împart mâncare. Nu au concerte în public și baruri pentru că nu găsești alcool, dar sunt multe expoziții. Am prins un festival de muzică care dura o lună, festivaluri de film european cu premierele de la Cannes, Berlin. Viața lor e mult mai diferită față de ceea ce credem.

Au și o cultură a ospitalității diferită de Vest. De exemplu, ne urcăm în tren, eu cu prietena mea, și la cușetă suntem vecini cu un domn și discutăm, povestim. Dimineața, când ne trezim, ne întreabă dacă ne e foame. Comandă mic-dejun, plătește el. Coborâm din tren în gara din Teheran, agitație, nebunie.

Căutam un taxi și un domn oarecare se duce să vorbească pentru noi. S-a oferit fără să ceară nimic în schimb. În taxiul respectiv, taximetristul mi-l dă la telefon pe fiul său să-l verific dacă știe engleză, că de doi, trei ani învață. Între timp, băiatul mă roagă să schimbăm Instagramul și dacă avem nevoie de orice în Iran să-l sunăm. La final, taximetristul nu acceptă banii. E o chestiune din cultura lor. La tranzacții e o cutumă să nu accepți banii din prima, „tu ești mai important decât banii”. Și trebuie să insiști de câteva ori pentru a-l remunera. E mai plăcut în relațiile interumane să ieși bine, nu pe scandal, să ajuți decât să fii ajutat. La nivel de întrajutorare socială, tipul la care stăteam, artist din zona hipstero-boemă, îmi spunea că din veniturile pe care le are plătesc între 5 și 10% pentru persoane nevoiașe, fără adăpost, sărace. Nu-i o chestie obligatorie unde te verifică statul, dar toată lumea o face.

Tu ce vrei să spui prin fotografia ta? Poate-i prea generală întrebarea, rămânem la ce-ai fotografiat în Iran…

Lucrez la un proiect despre refugiații care vin în România și aș vrea să fie un film documentar în câțiva ani. În Iran o să mă mai întorc și îmi doresc să produc un album foto peste niște ani și cu transformările care au loc în perioada asta.

Cum crezi că stăm cu jurnalismul foto față de acum 10 ani? Ai preferați?

Mi-e greu să spun acum. Sunt câțiva fotografi care îmi plac, dar prefer să nu dau nume, nu îmi plac listele. Cred că e bună deschiderea de acum, cu social media, și faptul că în număr mult mai mare oamenii văd ce se-ntâmplă în jurul lor, au acces instant la imagini și evenimente. Oricine are un telefon poate documenta și arăta lucruri. E foarte bine că s-a democratizat actul de a fotografia.

Nu-i și-un risc acesta, democratizarea fotojurnalismului?

Cred că social media ne acaparează prea mult felul în care ne raportăm la fotografie. De multe ori te gândești: „Câte like-uri iau în zona asta? ˮ Și de multe ori feedul e plin de pisici, inimioare, plaje la apus… Cu o pisică în cadru nu începi de la zero like-uri, ai alt punct de pornire (Râde). Devine ca televizorul. Sunt toate prostiile. Îi mai auzi pe ăia de la Antena 3: „Cum își permite ăla să vorbească, că eu am atâtea like-uri, îl bat în like-uriˮ și așa mai departe… Like-ul ca monedă de schimb.

Și la noi există zona asta de fotografie cu imagini care plac, cu mesaje pro Euro, steluțe, steaguri. De multe ori, ca și în text, ca și-n scriitură, se merge pe lucruri care să placă în Vest. La fel ca un regizor care mie-mi place mult, Jafar Panahi, dar despre care în Iran mai mulți oameni din zona artistică mi-au spus că nu le plac filmele lui. Acum, asta cu gusturile e lucru complicat, dar mi-au spus că din perspectiva lor el livrează imaginea Iranului pentru Occident, diferită de cea percepută din interior. Asta se-ntâmplă și în unele filme românești. Cred că-i nevoie de mai mult discernământ. Noi vrem să proiectăm imaginea asta curată, pașnică, faină. Și-n literatură, și-n artele vizuale se merge foarte mult pe clișee.

Până la urmă, și fotografia, ca orice alt mediu artistic, e un instrument politic.

Am căzut și eu de multe ori în capcana asta. Aș fi ipocrit să zic că nu. Mi-am pus deseori problema asta: cum o dau? Iar ce văd în ultimul timp sunt imaginile astea care-s tot mai căutate. Fetița care îmbrățișează jandarmii, de exemplu. E oribilă, din punctul meu de vedere, OK din perspectiva altora. Anul trecut, din perspectiva multora vina pentru violență s-a pus pe galeriile de fotbal, care se pare că nici nu prea au fost acolo, iar jandarmii parcă ar fi protestat cu noi, erau cei mai buni prieteni ai străzii. Fetița care îmbrățișează „puterea”, forța aia militară care dacă primește ordin să bată, bate. Apropo de imagini clișeu.

Cum e viața după București, unde ești? La ce proiecte lucrezi?

Cel cu refugiații, despre care-ți spuneam. Încerc să mă îndepărtez de zona de proteste, și pentru că tot timpul am fost asociat cu activismul și filmul din zona asta. Vreau să încerc și alte lucruri. Am urmărit strada mult timp și intervine un fel de monotonie. Când eram în Iran mă întrebau oamenii din țară: „Băi, tu care ai fost atâta timp la proteste și acum nu, cred că te simți chinuit în interiorˮ. Nu m-am simțit chinuit. Mă interesa ce se-ntâmplă, dar în același timp mă gândeam că există acest tip de citizen journalism cu imagini de la fața locului, publicate de oameni, care de multe ori sunt mai veridice și mai din interior decât cele ale jurnaliștilor.


Doctor în antropologie cu o etnografie despre ultrași. A mai scris pentru Casa Jurnalistului, Criticatac, Vice și Platzforma. În noiembrie și-a făcut debutul de scriitor cu romanul „Intervențiaˮ (Polirom).

asemenea

Your email address will not be published. Required fields are marked *