Darling where can you be found? I’m underground

Un tip din Blackpool, o siberiancă și un mândru urmaș al orașului lui Bill Shankly (Liverpool) s-au întâlnit pe teren neutru, la Manchester, și au pornit The Underground Youth, prin 2008.

Pentru cine n-a fost încă în Manchester, și mai ales dacă are viziuni estetizante despre cum ar trebui să arate orașele occidentale, va fi dezamăgit. Nu știu dacă a reușit cineva să înglobeze mai bine acest clișeu despre orașul din Nordul Angliei decât soția unui portar celebru de la United: „Manchester e urât ca un spate de frigider”. Dar nu întâmplător, „mancunianii”, în orașul lor industrial cu arhitectură alienantă și ploi mult-prea-dese, au dat trendul la concurență mare cu Londra pentru subculturi și contraculturi. Mă gândesc mai ales la Northern Soul și la celebrul club Twisted Wheel, apoi la post-punk și new wave care se nasc pe-aici; ori la Madchester, ori la apogeul trupelor indie de la sfârșitul anilor ’80, care explodează firesc într-un fenomen mult mai de masă care se cheamă Britpop. E suficient să spui câteva nume: The Smiths, Joy Division, Stone Roses sau Oasis și te prinzi repede cum e cu scena locală. Să nu mai pomenesc despre faptul că poate cel mai celebru club din istorie, The Haçienda, tot la Manchester s-a născut. Bine, astăzi au mai rămas doar ușile glisante ale clubului, sub o vitrină a Muzeului de Știință și Industrie, dar o parte din acel spirit mai respiră printr-o serie de trupe, cum este și The Underground Youth.

E greu să-i cataloghezi. Stilistic, nu doar muzical, trimit mai degrabă la începutul anilor ’80. Și mai nimic din această estetică îmbrățișată nu-i trădează. Mai toți membrii trupei calcă pe umerii unor giganți, dar nu o fac imitându-i, ci reinterpretând niște teme mari a tot ce-a fost mai valoros la nivelul contraculturilor britanice recente. Pornind de la baza unor acorduri simple și a unei ritmicități tribale între bas și tobe, The Underground Youth au făcut vinerea trecută, pe lângă un concert absolut memorabil, un fel de lecție deschisă despre post-punk. Live, în Control.

  1. Intro
  2. Joy Division
  3. Velvet Undergroung
  4. ceva psihedelic
  5. Bauhaus
  6. The Wire
  7. Gang of Four
  8. The Sound
  9. Sonic Youth
  10. Lebanon Hanover

Cam așa putem rezuma cel puțin prima jumătate a set list-ului. Într-o etică post-punk nescrisă, fețele membrilor se pierdeau în întunericul luminilor austere sincronizate cu basul. Conducea muzica, nu impresarii, spectacolul ori vertijul vreunei influențe pop. Barmanul din spatele tejghelei posh lasă toți clienții deoparte și scoate telefonul și le face o poză. Băiatul e într-un soi de dulce transă, ca mai noi toți.

În al treilea sfert al concertului, solistul Craig Dyer a coborât în mulțime, în spiritul aceluiași etos – mulțimea e muzica, n-avem nevoie de industrie ori intermediari. Și din mijlocul ei a cântat până la primul bis. A fost urmat și de chitară și de bas, rămânând doar Olya cu două bețe disproporționate să bată la o tobă asemenea unui lider de galerie. A fost pentru foarte puținele dăți când am simțit o dimensiune intimă pe care o poate naște o trupă cu propriul public. Spre final, lecția de post-punk începută cu vreo oră-n urmă trebuia să se apropie de final. Și cum altfel, dacă nu prin cel mai lung cover după „Ghost Rider” pe care l-am auzit vreodată. Nu știu dacă a fost în numele lui Alan Vega sau pentru că nu puteai să-nchei mai potrivit o scurtă instorie de DIY și de (post)punk, decât printr-un omagiu adus unei trupe mari. Dar Ghost Ride-ul Tinerilor Underground a însemnat minute bune de interludii cu sintetizatoarele originale înlocuite cu talentele hipnotice ale lui Dyer.

După concert, la o țigare, cineva îi întreba pe băieți de ce au întristat publicul pe final. Ei au răspuns că se bucură atunci când trezesc emoții în oameni, dar piesele lor nu se vor a fi triste. Asta cred și eu, domeniul atât de extins al conceptului de „tristețe” e o tușă mult prea groasă pentru a caracteriza vreodată post-punk-ul. Cred că s-ar putrivi mai degrabă avangardist, introvertit, experimental, ca-n versul: „You’ve lost yourself, now reappear / Honestly you’ve got nothing to fear / The darkness that shines out from you / Also shines out from the new / From you / Darling where can you be found
I’m underground, I’m underground”. („Mademoiselle”)

Urmează Swans. Joi. Tot acolo.