Cum ne găsim un job

Vom rămâne fără joburi. O să fim, cu toții, înlocuiți de roboți.

O dată la câteva luni, câte un vizionar-futurolog-lider de opinie-TEDx-ist declară cu emfază și foarte sigur pe el ceva de genul acesta, vorba se rostogolește și lumea se înspăimântă: vom muri de foame, n-o să ne mai găsim niciun rost pe lume. Panică.

Cei care au vizitat orașele transilvănene știu că una dintre atracțiile turistice sunt turnurile cetății. De regulă cea mai bine prezervată parte, turnurile acestea poartă în general și un nume: Turnul Cositorilor, Turnul Fierarilor etc. Explicația este simplă, fiecare turn al cetății era construit și întreținut de o breaslă din oraș. Profesioniștii unei meserii treceau meșteșugul din generație în generație, ucenicia era o formă clasică de învățământ, viața unei meserii se număra în sute de ani, iar o meserie era una dintre cele mai stabile forme de importanță socială: „meseria e brățară de aur”.

Revoluția tehnologică a dus la scurtarea vieții unei meserii. Secolul trecut a mai beneficiat de profesii care s-au întins pe parcursul a două-trei generații. Patternul este simplu și se poate recunoaște indiferent de zona de activitate: apare o tehnologie care presupune un set de cunoștințe și competențe pentru manevrarea și stăpânirea ei. O experiență și un talent specific pentru obținerea de rezultate cât mai bune, spre deosebire de concurenții direcți care, cu aceleași mijloace, obțin lucruri mediocre sau dicutabile. Cu același strung, meseriașul scoate o piesă bună, iar meșterul obține una perfectă. Astăzi, strungul e înlocuit de un robot în care operatorul setează reperele și nu mai e nevoie de niciun meșter. Cu aceleași substanțe, un fotograf developa filme și obținea fotografii profesioniste, iar amatorul unele care nici de albumul de familie nu erau potrivite. Astăzi, developarea fotografiilor e un procedeu revolut, toată lumea are o cameră semiprofesională încorporată în mobil.

Sunt destine cărora norocul le-a trasat linia vieții traversând granițele dintre înainte și după ce o tehnologie se schimbă. Pentru unii, care erau la începutul carierei, adaptarea a fost mai simplă. Pentru alții a fost dureroasă, poate imposibilă. Linotipul era un aparat care, precum o mare mașină de scris, ordona literele de plumb pe linii și astfel se făcea placa tipografică după care erau tipărite ziarele sau cărțile. Un linotipist bun se forma în ani de zile (dexteritate, ochi, atenție) și în special pentru presa tipărită, care depindea de viteza de reacție, devenea adeseori cea mai importantă rotiță în mecanismul de livrare la timp al (conținutului) ziarului. Și a venit momentul în care acest profesionist a ales între a intra în șomaj și a învăța să manevreze un computer. Într-o meserie în care era meșterul a devenit un novice, aliniat la linia de start cu alți novici, poate mai tineri, poate mai dinamici și încă neobosiți.

Tristețea linotipistului care se reinventează este însă depășită de cea a celui care s-a educat într-o tehnologie nouă care însă, ce ghinion, nu trăiește nici măcar o generație. Dezamăgirea specialistului în făcut televizoare cu plasmă (tehnologie care nu a trăit nici douăzeci de ani), inadaptarea celui care știa întreg fluxul de realizare a unei casete audio, nedumerirea specialistului în tehnologia fabricării unui DVD (știți că dacă vă cumpărați astăzi un laptop nu mai are unitate de citire CD/DVD?), stângăcia celui care știa de ce diode, circuite integrate și alte chițibușuri ai nevoie să faci un videocasetofon.

Am putea crede că această accelerată transformare, continuă modificare și instabilitate e un apanaj al timpurilor noastre. Dar nu e adevărat, întotdeauna a fost o zonă care, de când e omenirea cetate, a stat sub semnul modei, tendințelor și capriciilor lumii: arta și artiștii. Cu cât produsul artistic este apropiat mai mult de zona de entertainment, cu atât mai mult e supus modei: cântăreții care umpleau stadioane și care peste zece ani de-abia de strâng public într-un club, scriitori care vindeau tiraje impresionante și care sunt uitați/de necitit de către nepoți. Când te uiți la arta înaltă lucrurile sunt și mai evidente: biografiile sunt pline de poeți care au trăit în mizerie, pictori care nu au vândut nimic de-a lugul vieții sau scriitori care, deși au avut un succes moderat la timpul lor, sunt încă citiți astăzi. În artă, arbitrariul, norocul sau încăpățânarea sunt ingrediente dintr-o ruletă rusească în care poți fi nebunul și ratatul cartierului, de care lumea râde că stai într-o ghenă și colecționezi reviste vechi din care faci colaje fără sens, iar peste niște ani ești privit ca unul dintre cei mai interesanți și respectați artiști contemporani.

Trăim într-un carusel în care apar și dispar profesii și specializări. Dar, urmărind principiul: fiecare soluție la o problemă naște alte două probleme, fiecare meserie pe care ne-o fură un robot va naște alte două meserii până la apriția roboților care să le preia. Cum am văzut o discuție în social media. Panicatul: „Da, dar cel puțin în transportul de marfă nu va mai fi nevoie de șoferi când se vor optimiza mașinile care se conduc singure”. Relaxatul răspunde: „Da, dar va apărea meseria de hoț de marfă din mașini care nu sunt păzite, precum și meseria de paznic în mașini de marfă fără șofer”. Însă adevărata schimbare de paradigmă pe care o trăim în vremurile noastre este că arta s-a aliniat cu meseriile (sau viceversa) în ceea ce privește gradul de arbitrar. „Meseria e brățară de aur” devine un proverb caduc. O meserie poate avea o durată de viață puțin mai mare decât un câine, un succes artistic poate traversa mai multe generații.

Totul devine o problemă de opțiune și vocație, însă într-o cheie a unei concurențe corecte, în care apanajul de responsbilitate socială și trăinicie pe care-l aveau până nu demult meseriile a dispărut. Adolescentul rebel care este bătut la cap de părinți: „Pune mâna, mamă, și tu și învață o meserie serioasă, să te descurci în viață” va putea răspunde astăzi: „Da, da, o meserie care peste zece ani va dispărea. O să dau la teatru”.


Vorbeşte, de-a valma, despre internet, film, literatură, arte plastice, poezie, sport, inspiraţie, massmedia, istorie, locuri comune, tendinţe culturale, creativitate şi multe altele. Singurul fir roşu de care încearcă să se ţină, atât cât poate, este cultura şi se străduie să nu enerveze oamenii, ci doar minţile leneşe.

asemenea

Your email address will not be published. Required fields are marked *