Crima Elizavetei Bam

Elizaveta Bam ştia că vor veni după ea. Iar Piotr Nikolaevici şi Ivan Ivanovici chiar vin.

O acuză de crimă. Nu ştie ce-a făcut şi se apără printr-o diversiune. Este pusă la punct de Piotr Nikolaevici: „Ţi-ai pierdut ȋntru totul dreptul de a replica. (…) Eşti o criminală”. „De ce?”, replică totuşi Elizaveta. „Cum adică, de ce?” „De ce sunt o criminală?” „Pentru că ţi-ai pierdut ȋntru totul dreptul de a replica”. „Pierdut ȋntru totul dreptul de a replica”, repetă şi Ivan Ivanovici. „N-am pierdut nimic de felul ăsta. Puteţi verifica ceasul”.

Ultima ripostă a Elizavetei trimite dialogurile ȋntr-un joc absurd. Ivan Ivanovici ȋi face complimente presupusei criminale, apoi cere permisiunea să se retragă: „Trebuie să ajung acasă. Soţia mă aşteaptă. Are o mulţime de copii”. Deşi agresiunea acuzatorilor este diluată de absurdul discursurilor, crima este readusă ȋn atenţie. Piotr Nikolaevici ȋncepe să povestească despre tinereţea lui petrecută ȋntr-o colibă cu o uşă care scârţâia. „Am locuit singur ȋn acea casă. Ȋn afară de mine mai erau acolo doar şoareci şi gândaci. Găseai gândaci peste tot; când se lăsa noaptea, ȋncuiam uşa şi stingeam lampa. Mă culcam şi nu mai voiam să-mi fie teamă de nimic”. Şirul gândurilor este preluat la un moment dat de Ivan Ivanovici, declarând că ȋntr-o noapte, către dimineaţă, s-a trezit ȋn uşă cu o femeie care semăna cu cea de faţă, apoi ȋntreabă direct: „Ascultă-mă, de ce l-ai omorât pe Piotr Nikolaevici?” „Uraaa, nu am omorât pe nimeni!”, răspunde Elizaveta.

Asemenea kafkianului Joseph K, Elizaveta Bam este destinatara unei incriminări paradoxale. Se ȋntâmplă ȋn piesa de teatru omonimă a lui Daniil Harms, cel mai important reprezentant al ultimului curent avangardist al Rusiei Sovietice, OBERIU, acronimul pentru Obiedinenie realinogo iskustva (Uniunea artei reale). Aşa-zis-ul Manifest al mişcării este publicat ȋn Afişi Doma Peciati (Afişele Casei Presei), nr.2, ȋn 1928. Aici sunt formulate, printre altele, principiile teatrului oberiuţilor. „Când veniţi să ne vedeţi, uitaţi tot ce aţi fost obişnuiţi să vedeţi ȋn toate celelalte teatre”, sună un avertisment la fel de incisiv precum inscripţia de pe poarta Infernului lui Dante. Şi pe bună dreptate. Căci nimic din ceea ce teatrul de până atunci preţuia, nu mai are valoare pentru oberiuţi. Subiectul dramatic este ȋnlocuit cu subiectul scenic, personajele au identităţi neclare şi fluide, iar dialogurile sunt ilogice şi absurde. Ȋn acelaşi Manifest Elizaveta Bam este declarată „ȋncarnarea” exemplară a acestor principii.

OBERIU se născuse ȋn 1926 prin dizolvarea grupării Radix („rădăcină”), iar ȋn toamna lui 1927 Harms şi ceilalţi oberioţi sunt invitaţi să devină parte a Casei Presei din Leningrad. Singura punere ȋn scenă importantă a Elizavetei Bam se produce ȋn cadrul unui spectacol din 24 ianuarie 1928. Intitulat Trei ore de stânga (deşi organizatorii fuseseră avertizaţi asupra repulsiei lui Stalin faţă de cuvântul „stânga” ca urmare a opoziţiei cu acelaşi nume de la vremea aceea), show-ul a fost secţionat ȋntr-o parte poetică, una teatrală şi alta cinematografică. Piesa lui Harms a ocupat ce-a de-a doua „oră”.

Fotografie din piesa de teatru Elizaveta Bam în regia lui Oskaras Koršunovas, Vilnius City Theatre, 2015

Elizaveta Bam nu se descompune ȋn acte şi scene, ci ȋn 19 „bucăţi” (kuski), iar fiecare dintre acestea are ca titlu o indicaţie scenică. Prima „bucată” (ȋn care Elizaveta este acuzată de crima, posibil, viitoare) este marcată prin „melodramă realistică”, disputa ilară dintre acuzatori din al doilea kusok devine „comedie realistică”, ȋn timp ce replica absurdă a Elizavetei („N-am pierdut nimic de felul ăsta. Puteţi verifica ceasul”) produce alunecarea către „comicul-naiv absurd”, kusok ȋn care Ivan Ivanovici, nemaiştiind ȋn ce calitate se află acolo, o numeşte pe Elizaveta, pe rând, Tarakanovna (tarakan = gândac), Eduardovna şi Mihailovna. Transformarea lui Piotr Nikolaevici ȋn Ivan Ivanovici şi divulgarea identităţii presupusei victime a Elizavetei se petrec ȋn „bucata” a şaptea, titrată cu indicaţia „Melodramă solemnă cu bâiguieli tip RADIX”. Trimiterile către Radix fuseseră prezente şi ȋn titlurile din kuski 5 şi 6 şi semnalează jocurile de limbaj, dar şi prezenţa muzicii, elemente teatrale specifice mişcării artistice din care se născuse OBERIU.

Singurul personaj a cărui identitate este constantă ȋn piesa lui Harms este chiar Elizaveta Bam. Ea rămâne criminala fără victimă de la ȋnceput până la sfârşit, ȋnsă, prin jocuri (lingvistice) absurde, ȋncearcă să reziste agresiunii celor doi acuzatori. Identitatea acestora din urmă „curge” perplexând spectatorul. Am văzut deja cum Piotr Nikolaevici se transformă ȋn Ivan Ivanovici, iar ultimul se metamorfozează brusc din agresor ȋntr-un bonom confuz. Ca să nu mai spunem că Piotr Nikolaevici este declarat ucis de Elizaveta Bam, deşi este prezent la acuzarea ei, şi, mai mult, ȋn „bucata” a 14-a (de „inspiraţie clasică”) ameninţă chiar că o va ucide. Ceea ce va stârni reacţia lui Papaşa (pare-se, tatăl Elizavetei, dar poate fi şi amantul ei) şi epica „luptă dintre cei doi eroi” (ȋntr-un kusok de „inspiraţie baladică”) sfârşită cu „a doua moarte” a lui Piotr Nikolaevici.

Piesa se ȋncheie aşa acum ȋncepe. Ȋn kusok 18, acuzatorii revin ȋmbrăcaţi ȋn pompieri şi reiau ȋnvinuirile din kusok 1. Sunt singurele cazuri de dialog normal. Ȋn rest, comunicarea este parţială (prin sunete sau asocieri de cuvinte) sau inexistentă (absurdă). Deseori personajele replică prin cântece, ȋnsă muzica intervine şi ca acompaniament. Harms indică ȋn text prezenţa fluierelor, a pianului, a viorii, a tobei, a sirenei. Decorurile mobile fac diverse scamatorii: lărgesc scena (ȋn kusok 3 se mişcă ȋnapoi mutându-i pe Piotr Nikolaevici şi Ivan Ivanovici din spatele uşii ȋn interiorul camerei) sau ȋi schimbă configuraţia (aducând sau ascunzând obiecte sau personaje pe scenă), se rotesc de la „ȋncăpere” la „peisaj rural” (către finalul „bucăţii” a 8-a) sau invers (către finalul „bucăţii” a 17-a).

Reacţiile faţă de piesa lui Harms nu au fost ȋncurajatoare. Nici nu aveau cum să fie altfel. Ne aflăm ȋn ajunul Marii Terori dezlănţuite de Stalin. Trei ore de stânga a fost nu doar ultimul eveniment major al grupului OBERIU, ci şi ultimul eveniment major avangardist ȋn Uniunea Sovietică. Ȋn fapt Harms, ȋn piesa sa, pornise de la o arestare reală (cea a producătorului de teatru Radix, G.N. Kaţman, pe 16 aprilie 1927). Elizaveta Bam a fost văzută ca o ameninţare prin coruperea poporului de la idealul construirii socialismului. Harms ȋnsuşi, la doar 37 de ani, cade victimă terorii staliniste, iar opera sa va trebui să aştepte zeci de ani pentru a putea fi cunoscută.

Etichetată de multe ori peiorativ ca „dadaistă”, Elizaveta Bam anticipează incontestabil absurdul lui Ionescu şi Beckett. Ȋn Uniunea Sovietică piesa nu a mai fost jucată până ȋn anii ’80, deşi s-a tradus şi pus ȋn scenă ȋn Polonia, ȋn 1966. Ȋn România, din câte cunosc, există o singură „dramatizare” a Elizavetei Bam, cea a lui Alexandru Tocilescu, la Teatrul „Bulandra”, ȋn 2006. Este ȋnsă o interpretare postmodernă (reuşită, de altfel – cel mai bun spectacol al anului, după UNITER), ȋn care ironia tragică a lui Harms este inundată de momentele parodice.

Fotografie principală: graffiti cu Daniil Harms în Harkiv, Ucraina, 2008


Jurnalist şi profesor, autor de articole şi cărţi despre filosofie, media şi cinema. Propune analize şi comentarii în legătură cu diversele configuraţii ale tandemului muzică-imagine şi efectele acestora asupra spectatorului de film.

asemenea

Your email address will not be published. Required fields are marked *