Citești...

Cititori în penitenciar

Cititori în penitenciar

Miercuri am intrat pentru prima dată într-un penitenciar, invitat să vorbesc despre cărțile mele de călătorie în cadrul unui club de lectură al deținuților.

E vorba despre Penitenciarul din Timișoara, situat chiar în centrul orașului și care nu e unul de maximă siguranță. Dar, chiar și-așa, e un fel de experiență să fii înregistrat și controlat prin trei filtre de securitate, să lași la intrare telefonul mobil, carduri de memorie, stick-uri USB, iPod-uri sau orice alte device-uri ai avea la tine (motiv pentru care stau și mă întreb ce fel de închisoare a făcut Adrian Năstase, care avea telefon mobil și laptop în celulă, de unde scria și posta pe blogul personal!?); după care să traversezi mai multe curți, delimitate de porți metalice masive, înconjurat fiind de uși și ferestre cu gratii, citind pe toți pereții și pe toate gardurile cuvîntul „interzis” în tot felul de imperative.

Penitenciarul timișorean din strada Popa Șapcă nr. 7 este un model prin numărul de activități educațional-culturale în care deținuții sînt stimulați și motivați să se implice, dat fiind că participarea lor creativă le aduce puncte/credite cu care obțin anumite libertăți (permisii peste weekend, spre exemplu). Pînă să ajung în sala unde se desfășoară clubul de lectură, am trecut pe lîngă alte sălițe unde se făcea quilling sau se picta în ulei, iar pe pereți existau fotografii din spectacole de teatru puse în scenă de deținuți. Penitenciarul are chiar un post de radio intern (numit chiar Radio 7, de la numărul străzii, al cărui slogan este „Alege libertatea”), unde se difuzează muzică sau noile reglementări de ordine interioară, dar și talk show-uri în care deținuții povestesc diverse experiențe de viață. Mai mult decît atît, există chiar și un canal TV cu circuit închis, unde se difuzează înregistrările întîlnirilor cu artiștii sau interviuri moderate de un medic stomatolog condamnat pentru infracțiuni în mediul online. Cei care „fac butoanele” sau filmează sînt deținuți care au învățat meserie de la alți deținuți într-un proces de specializare la locul de detenție. Fiecare ucenic devine peste ani, la rîndu-i, un discipol care, înainte de a fi eliberat, transmite învățăturile mai departe.

Întîlnirea cu cei treizeci de cititori ai penitenciarului, bărbați de toate vîrstele, a fost una dintre cele mai vii la care am luat parte. Dincolo de ironia cumva amară că le-am vorbit unor deținuți despre călătoriile mele, oamenii au fost extrem de curioși și mi-au pus nenumărate întrebări legate nu doar de geografia Himalayei sau Anzilor, dar și de cultura sau de tradițiile din Nepal și Peru. Mulți dintre acești membri ai clubului de lectură scriu și pentru revista lunară a penitenciarului care se cheamă Dincolo de gratii, o revistă xeroxată de 44 de pagini care conține de toate: eseuri de istorie și religie, pagini de juridic, biografia unei personalități culturale (în ianuarie a fost Eminescu, în februarie a fost Brâncuși), portretul unui scriitor, poezii, evenimente, recenzii, curiozități, umor și sudoku.

După întîlnirea cu cititorii, am vizitat și biblioteca penitenciarului, destul de bine aprovizionată ca volum și diversitate de titluri (cîteva rafturi conțineau literatură în limbi străine sau cărți de știință și tehnică; un alt raft consistent fiind cel de cărți religioase), dar mai toate cărțile erau vechi și foarte vechi: cărți din anii ’50-’80, majoritatea autori clasici, cele mai noi titluri fiind din Sandra Brown sau Danielle Steel. „Toți vor să citească Sandra Brown sau Danielle Steel, dar avem cărți puține”, îmi spune bibliotecarul. „Și nu le recomandați altceva?” întreb. „Ba da, Eliade: «La țigănci» sau «Domnișoara Christina»”, îmi spune bibliotecarul pe care-l cheamă Ionel Dascălu. „Văd că vă cheamă Dascălu…” „Da, un nume predestinat. De fapt, înainte de Revoluție am fost profesor de română; după care m-am apucat de afaceri”. „Și de ce vă aflați aici”, îl mai întreb. „Pentru evaziune fiscală. Dar peste trei luni mă voi întoarce acasă…”

M-am despărțit cu greu de cititorii din penitenciar, care oricum urmau să intre la ore. Mulți dintre ei își continuă studiile în detenție. (La plecare, am trecut pe lîngă o clasă unde o profesoară le preda engleză.) Am întrebat-o pe Patricia Lidia Popescu, cea care conduce Asociația „Bastionul ArtLitTim” și cea care m-a invitat să particip la aceste întîlniri regulate dintre artiști și deținuți, dacă a contactat edituri invitîndu-le să doneze cărți bibliotecii. Mi-a spus că unele au trimis deja (Nemira sau Vellant, spre exemplu), dar alte edituri au refuzat-o. Așa cum se întîmplă cu școlile românești care fac prea puțin pentru deschiderea și întreținerea apetitului pentru lectură al elevilor, nu mă mir că există edituri care încă nu pun preț dacă nu pe diversificarea profilurilor cititorilor, atunci măcar pe partea caritabilă a comerțului cu carte. Citatul lui Confucius înrămat în sala clubului de lectură al deținuților – „Natura ne aseamănă, educația ne deosebește!” – ar merita să fie un motiv de reflecție și pentru editori.


Scriitor, traducător şi cronicar literar. A publicat cărţi de travel, proză scurtă şi poezie. Modereză o emisiune săptămînală la Urban Sunsets şi ţine cursuri de creative writing.

asemenea

  1. Mădălina

    19 March

    Interesantă experienţa!

Your email address will not be published. Required fields are marked *