Chestionart: Ioana Cristina Casapu

Deși undeva „la bazăˮ e economist, Ioana se exprimă cât se poate de creativ – scrie poezii, iar de curând, a avut vernisajul expoziției Emotion in Motion, un lanț de expoziții de a cărui organizare se ocupă, care reunește fotografi pasionați de Polaroid, început anul trecut la Barcelona. Am stat de vorbă cu Ioana despre plăceri vinovate, despre artă și alte preocupări de-ale ei și, bonus, am primit o poezie.

Fotografie de Irina Gache

Momentul în care ai spus: „Asta vreau să facˮ.
Când mi-am închiriat prima casă în care am locuit singură. Însă o descoperire mai importantă a fost să-mi dau seama ce refuz să fac, și asta ajută mult, în orice.

Plăceri vinovate.
Uneori, îmi place să imit oameni.

Ultima dată când ai făcut ceva pentru prima dată.
Ieri, am făcut pentru prima dată fotografii pe Polaroid cu lumină continuă la interior, fără flash. A ieșit asta:

dana pa

Preocupări de moment.
Mă preocupă zilnic expoziția internațională de fotografie Polaroid Emotion in Motion, la producția căreia lucrez din martie. E un lucru nou în fiecare zi și un proces continuu de învățare și o resursă infinită de bucurie. (n.r. – Expoziția a putut fi văzută la Kube Musette, Calea Victoriei 114, până pe 22 august)

Mă preocupă să învăț să construiesc lămpi, să mă reconectez cu Bucureștiul din care m-am autoexilat și să găsesc o grădină pentru lansarea volumului meu din toamnă.

Mă mai preocupă și sensul vieții, dar asta cred că preocupă pe toată lumea.

În ce măsură arta e industrie.
În aceeași măsură în care este și bun sau serviciu. Este o sumă de specializări venite pe calea studiului, a accidentelor și întâlnirilor vieții de zi cu zi sau a intuiției, strâns conectată cu partea comercială a lucrurilor (prin care înțelegem producție, cu toți pașii ei, și return of investment, fie el cuantificabil bănește sau sufletește). Orice formă de artă devine industrie în momentul în care părăsește spațiul în care a fost creată (chiar și cel mental).

Locul preferat din casă.
Mi-e dificil să îmi găsesc locul în casa în care m-am mutat după ce m-am întors în țară. Mut mobila aproape în fiecare săptămână și încerc să îi dau un sens propriu, iar procesul ăsta nu știu când se va încheia. Așa că îți arăt două poze din fosta mea casă, de la Conservator, un apartament din 1929 cu o terasă uriașă deasupra orașului, de unde vedeai tot parcul Cișmigiu și te trezeai în cântec de pian sau operă de peste drum.

ioana casa veche

casa

Artiști favoriți. Primii trei.
Alex Prager, Kate Bush, Hito Steyerl.

Cea mai bună decizie pe care ai luat-o.
Să accept că depresia este tot o parte din mine, nu un corp străin, și că și ea are nevoie de distracție.

Unde cauți lucruri noi.
În general în telefon, pentru că sunt dependentă de cititul pe Internet și încerc să iau partea bună din lucrul ăsta. Sunt un millennial foarte reprezentativ pentru ce se spune despre generația asta, îmi caut toate problemele și curiozitățile pe Google. Găsesc, bineînțeles, tot felul de tâmpenii, dar am aflat și chestii foarte interesante, spre exemplu ce se întâmplă cu implanturile mamare sau cu protezele oamenilor după moarte sau cum arată mintea unui tip din Colorado care are o relație amoroasă cu o iapă (Da!).

Dependențe.
Tutun:

tv

Super-eroul care te reprezintă.
Un băiat pe care l-am iubit mi-a spus odată să nu-mi pierd superputerile, așa că încerc să dau din ele cât pot și altora.

Lucruri vechi care încă îți atrag atenția.
Toate casele din București care stau să cadă, curțile lor pline de vegetație pe care le deplâng și le iubesc. Am scris o poezie în limba română, prima după șase ani, despre ele:

Dorul meu de București
E-n casele de pe Strada Dianei
Unde femeile încă își trag mănușile negre de catifea
Pe brațele lungi
Să meargă la bal
În clădiri înalte
Cu ferestre de opt metri
Alaltăieri o fată
Cu nume de prințesă belgiană
M-a întrebat ce îmi lipsește cel mai mult
I-am spus că dorul,
Dorul în întregimea lui a ajuns să-mi lipsească
Eu casc gura la case, i-am spus
Și încă aștept toamna
În orașul ăsta în care acum spun tuturor că poate rămân,
Miroase a levănțică uneori dimineața
Așa cum mirosea Bunica
Și părul tuturor femeilor cu rochii mov
Și brațe lungi;
Adevărul e că aș rămâne
Oricum
În orașul ăsta nu am știut niciodată ce aș putea sa fac.
31 iulie 2016

Lucruri noi care te preocupă.
Opera lui Helmut Newton, pe care am reușit să o văd și în viața reală la muzeul lui din Berlin abia vara asta, și care m-a ajutat mult să îmi duc fotografia, în sfârșit, în altă direcție.

M-a preocupat foarte multă vreme să mă mut iar din țară, dar am făcut câțiva pași în spate legat de asta, pentru că mi-am ancorat câteva proiecte aici.

Mă mai preocupă foarte mult studiul psihiatric, tehnicile medicale care lucrează cu emoții și energii blocate, am început să lucrez la o analiză numită How to have fun when you’re depressed, probabil va dura tot restul vieții cercetarea asta, dar eu zic că merită.

_
Bio:

Ioana Cristina Casapu (29) s-a născut la București. De formare economist, a ales scrisul ca mediu de expresie, și fotografia ca mijloc de comunicare atunci când a simțit că nu-și mai găsește cuvintele. A urmat o carieră jurnalistică din 2006, în paralel cu afilierile la diferite agenții de publicitate locale. În 2014 a deschis propriul birou de creație, colaborând în proiecte de producție media, de comunicare și la expoziții și festivaluri de artă contemporană din București, Barcelona și Berlin, între care a făcut naveta timp de un an. Momentan lucrează ca director de creație pentru publicații internaționale.

Mai multe despre Ioana, aici: ioanacasapu.com


O bucură pe ascuns discuțiile absurde – uneori chiar ea le începe –, a fondat o revistă de arte, iar aici scrie despre ce-i place mai mult și mai mult.

asemenea

Your email address will not be published. Required fields are marked *