Cardinala Gītā

Lasă să-i cadă arcul și săgețile, armatele se priveau față în față: inima îi era cuprinsă de mâhnire, remușcare și îndoială (I.47). Dar „nu a fost nici o vreme când eu să nu fi existat sau tu sau toți acești luptători. La fel, noi nu vom înceta să existăm vreodată cu toții în viitor” (II.12). Iar „moartea este certă pentru cel născut. Nașterea este certă pentru cel mort. Astfel tu nu trebuie să te întristezi” (II.27). „Eu sunt Sinele care ține această lume, matca tuturor făpturilor, gustul din apă, mirosul bun al pământului” (VII.5–9). Și atunci „faptele mele nu se prind de mine, nu doresc fructul faptei. Cel care mă cunoaște așa, nu este înlănțuit de faptele lui” (IV.14). A renunța la rezultatul actelor păstrând actele, a renunța la imperiul lor perfid fructifer, a renunța. Ia arcul (XVIII.73), căci „ripisită e îndoiala, sunt în picioare”. Și atunci luptă.

Iată Bhagavad-Gītā!, cântare a tuturor cântărilor, cea mai milimetric subtilă epopee a lui T–R–E–B–U–I–E, poate cel mai tradus și citit text după Evanghelii, rigoare incomparabilă pentru destinul inevitabil de făcător, carte rostită înainte să ne prăbușim, ignar de știutori, între atâtea inutile cărți – și reazem, parapet, palisadă pentru sinistra larghețe cu care se pot rata, indiene sau nu, indiene întrucâtva deci, viețile lipsite de cadran. A cucerit lăuntrul Indiei de totdeauna și a cucerit apoi, cardinală lipsită de efort ca toate stările, gesturile și obiectele suverane, orice tărâm și tot restul zărilor. Nimeni nu e atât de analfabet în India să nu știe că există Gītā și nimeni nu e atât de sărac în India să nu aibă o copie, fie și mizeră, din Gītā, asta când nu știe pe dinafară ce îi e de trebuință. În India hinduistă, cel puțin, e omniprezentă precum cel mai familiar prenume. (A se pronunța g ca în engl. get, vă rog. Este însuși scopul acestui articol.)

Gītā în India

Este o gītā, un „cânt” închinat lui Bhagavat, „Celui slăvit/venerat”. Concepută sub forma unor distihuri (scr. śloka), Gītā este un poem de 700 de versuri duble, inclus în cartea a șasea a marii epopei Mahābhārata, epopeea neamului lui Bhārata, nume tradițional al Indiei, așa cum apare inclusiv pe timbrele de azi. Gītā s-a autonomizat însă rapid și definitiv, devenind una dintre „scripturile” brahmanismului/hinduismului. Cuprinde 18 „cărți” inserate (cap. 25-42) în epopee în chiar momentul începerii bătăliei decisive dictate de Brahmā din considerente de teo-demografie. Ca structură, Gītā este un dialog între luptătorul Arjuna și conducătorul carului său de război, care se revelează a fi însuși Kṣṇa. Arjuna, un prototip eroic, e al treilea dintre frații Pāṇḍava, iar „vizitiul” Kṣṇa un avatar (da, în toate limbile: din sanscritul avatāra) al lui Viṣṇu. Din structura spectroscopică a epopeii, Gītā se desprinde prin momentul de cumpănă și anxietate al unui erou și se reintegrează prin decizia de a purta, în cu totul alte condiții, lupta. Neînțelegînd această structură concentrică, unii au avansat inclusiv ipoteza că Gītā ar fi putut fi un text de sine stătător. După titlurile cărților, Gītā vorbește despre: descumpănirea lui Arjuna; calea cunoașterii (mediate) sau a discriminării (jñāna-yoga); calea acțiunii sau faptei (karma-yoga); elogiul sacrificiului brahmanic; calea renunțării; a reculegerii meditative în concentrație maximă (dhyāna-yoga); a cunoașterii intuitive (vijñāna) a celui slăvit; a acelui Brahman nepieritor; a științei regale; a manifestărilor divine; a viziunii omniformului; calea devoțiunii (bhakti-yoga); a cunoscutului și cunoscătorului; a triplelor calități sau tendințe (guṇa; ca în filosofia Sāṃkhya); a celui suprem; a celor divine și demonice; a întreitei credințe și, in fine, a renunțării eliberatoare.

Noutatea mesajului adus de Gītā e considerabilă, iar rolul jucat în India imens – e de fapt strict incomparabil. Kṣṇa îi revelează lui Arjuna că nimeni nu poate scăpa din imperiul faptei, că înaintea renunțării la lume – al patrulea și ultimul stadiu al vieții în hinduismul clasic, orientat spre eliberare (mokṣa) exclusiv – renunțarea trebuie să se aplice la fructul faptelor, care altminteri „leagă” din punct de vedere karmic. „Faptele mele nu se prind de mine, nu doresc folosul faptei. Cel care mă cunoaște astfel nu e înlănțuit de fapta sa”, afirmă Kṣṇa (IV, 14) dinaintea unui Arjuna împărțit între datoria de a-și ucide dușmanii (verii săi primari Kaurava, unchiul său Bhīṣma, guru-ul său Droṇa) și posibilitatea de a se retrage din universul acțiunii și al violenței, din luptă și din lume. Există numeroase comentarii indiene celebre ale textului, mai ales vedantine non-dualiste, precum cel al lui Śaṅkara (care va demonstra că sinele nu e atins de existența faptei), și Rāmānuja, dar și altele, ale lui Abhinavagupta sau Madhva.

Puterea ei nu s-a diminuat nici în epocile coloniale (mogulă sau britanică): înainte de a urma calea celui de-al patrulea stagiu al vieții conforme cu dharma, viitorul ascet rătăcitor (scr. samṇyāsin) recită versuri din Gītā, care iradiau atunci și în alte culturi. Mohandas (Mahatma) Gandhi a descoperit textul sacru al propriei sale tradiții, care avea să-l însoțească restul vieții și să-i motiveze proiectul social-politic, datorită teosofilor britanici din Londra. Gandhi recita câteva fragmente sanscrite zilnic.

Kurukshetra

Gītā în lume

Gītā e printre cele mai influente texte autentice în lunga istorie a descoperirii și asimilării literaturilor asiatice, avînd un rol cardinal în studiile indiene și asiatice în general. A funcționat deseori ca un epitom al vechii culturi indiene. Totul s-a schimbat în 1785, când pe coperta unui cărți londoneze se putea citi acest titlu straniu: The Bhăgvăt-Gēēta, or Dialogues of Krēēshnă and Ărjŏŏn; in Eighteen Lectures; with Notes. Translated from the Original, in the Sanscreet, or Ancient Language of the Brahmans. Domnul de 36 de ani care făcuse asta se numea Charles Wilkins, acesta fiind primul text (complet) tradus direct din sanscrită (și publicat) într-o limbă europeană. Dacă acea primă traducere englezească poate fi citită încă și azi, nu e din pricina meritelor lui Wilkins, ci a acelui pandit atotștiutor din Benares, Kasinatha Bhattacharya, la care s-a dus luându-și concediu de la East India Company în 1784 și care a pregătit, ca Wilkins și celălalt viitor Sir, William Jones, să poate învăța, un primer sanscrit și un dicționar sanscrit-englez deja satisfăcător, chiar dacă nu avea decât zece mii de cuvinte.

În germană, Gītā a făcut, în 1823, obiectul unei ediții critice și traduceri latine a lui August Wilhelm von Schlegel, după ce fratele său Friedrich o comentase în 1808, traducând o bună parte în germană din sanscrită, fiindu-i de altfel cunoscută lui Goethe, sau altor romantici germani, sau făcând obiectul unei disertații a lui Wilhelm von Humboldt. Pornind de la Wilkins, peste Atlantic, Emerson, Thoreau, Whitman au văzut în Arjuna un frate al lor. În Rusia, de pildă, a apărut o traducere în 1788 (nu e o greșeală de tipar: este chiar anul 1788), însă în 2011 ediția Bhaktivedanta, grație vigilenței extreme a celebrilor savanți ai Universității de Stat din Tomsk, a fost foarte aproape de o condamnare oficială care s-ar fi soldat cu interzicerea (și care a afectat relațiile indo-ruse la cel mai înalt nivel). La sfârșitul secolului al XVIII-lea, Warren Hastings – pe atunci General Governor of India, unul dintre cei mai buni, – se întreba în carnetele sale intime dacă e cumva întruparea lui Hristos mai lesne de înțeles decât încarnarea lui Viṣṇu. Ne-am întrebat de atunci, în formele cele mai elaborate și stricte, la fel: este? Tot Hastings a anticipat din capul locului, chiar dacă a fost arestat și suspendat (de Edmund Burke): trebuie să știm bine Gītā dacă vrem – noi, britanicii – să înțelegem ceva din India, ea va rămâne oricum în picioare și după noi. Căci patrimoniul pe care Gītā îl reprezintă „will survive when the British dominion in India shall have long ceased to exist”. Anticipat în 1785, petrecut în 1947, iată un veritabil Brexit: punctual mai puțin arogant și istoric cu mult mai adecvat decât neliniștitoarea lui surată de mâine.

Gītā mai târziu

Propunând luna trecută, în The New York Times, că „If Philosophy Won’t Diversify, Let’s Call It What It Really Is”, Jay Garfield (un expert în filosofia buddhistă) și Bryan W. Van Norden (un exeget al filosofiei chineze) au avut dreptate să observe că „filosofia” din numele departamentelor de filosofie ar trebui să devină „filosofie europeană și americană”, întrucât restul lipsește. În același timp, ei – alături de tot mai mulți dintre cei buni – speră ca într-un viitor detectabil să existe tot atâtea ocazii pentru studenți de a studia, cum spun ei, „Bhagavad-Gītā pe cât sunt pentru Republica lui Platon”. Oricine e familiarizat, măcar, cu amândouă, știe cât de urgentă a devenit necesitatea nu a comparației (e un drum mai lung, pentru studenții de azi cel puțin), ci a semnalării că Gītā există pe același plan.

Asta s-a întâmplat în cazul unora, deja, demult, nici măcar neapărat filosofi, și în nici un caz fără riscuri. În Caiete, într-un fragment din 1962 nelipsit de naivitate și nici de un strop de ridicol, Cioran se plânge: „Sunt șase luni de când tot mâzgălesc hârtia și nu am scris o singură pagină de care să n-am a roși. Nu voi mai citi nici un rând de filosofie hindusă: am meditat la «renunțarea la fructul faptei» – și iată unde am ajuns. Măcar de făptuiam ceva! La mine însă renunțarea precede, vai, chiar și veleitățile.”

| Ca să pot trece la faptă, trebuie să renunț să-mi impun un tip sau altul de înțelepciune. Nu pot lupta la nesfârșit cu propria-mi natură. O agresez prostește și inutil, vrând să devin un înțelept. Or, eu sunt făcut să mă dezlănțui, nu să mă înving”. E adorabil acest „și iată unde am ajuns”… Un fel de putere ademenitoare și de prisos, Gītā e făcută implicit responsabilă – ce idee! – de sterilitatea scrisului, ca „renunțarea” să devină, de la o frază la următoarea, o piruetă de uz personal. Se învinge pe sine Arjuna, mai întâi, să se poată dezlănțui – ceea ce chiar și Simone Weil, de pildă, a înțeles atunci când i-a consacrat o meditație consistentă. Și rămâne puțin neclar cum poți frecventa (cu asiduități aproape experte, toată viața) învingătorul dintr-un cataclism universal al celei mai epice epopei ca să-l beștelești, cu inutile ranchiune, pentru vreo eclipsă, pentru orice eclipsă de randament. Dar și – fie și de-a-ndoaselea, aici – ce omagiu.

|| Un proiect (inițiat în urmă cu câteva luni de Daniela Badea și la care particip împreună cu Vlad Șovărel) ar urma să cuprindă o ediție în întregime diferită de tot ce s-a publicat anterior, în limba română, din literaturile subcontinentului indian. Mi-aș dori foarte mult să iasă, iar la ora la care scriu, câteva porțiuni sunt suficient avansate. Ca orice cultură veritabil majoră, cea a Indiei a dezvoltat o uriașă tradiție a comentariului, care cuprinde și cea mai acută concretizare a ideii de public pentru idei. Așadar, proiectul nostru pentru Gītā va include comentariile, ele însele monumentale, ale lui Ādi Śaṅkarācārya (Bhagavad-Gītā-bhāṣya), Dayānanda Saraswati (Gītā-ṭīkā) și Madhusūdana Saraswati (Gūḍhārtha Dīpikā), cu textul sanscrit, traducere, studiu introductiv, bibliografii, note, indici.

| Anul trecut a apărut la Princeton, într-o colecție extraordinară care ar trebui tradusă sau pur și simplu imitată, The Bhagavad-Gita: A Biography, a lui Richard H. Davis. Coperta reprezintă tocmai scena inițială: între cele două armate pregătite de confruntare, în timpul supraîncărcat din mijlocul epopeii, Arjuna se prăbușește în îndoială. Nu, nu e o depresie, câtă vreme există zei, care la rândul lor nu propun manuale de self-help.

| Nu dispunem de un examen adecvat și complet al prezenței Indiei în opera lui Cioran, chiar dacă unii au aproximat destule parcele. De altfel, chiar în fragmentul preluat după traducerea din 1999 (Emanoil Marcu, Vlad Russo, București, Humanitas, vol. 1, p. 99) s-a pierdut ceva din nuanța inevitabilă lui Cioran, devreme ce el nu spune de două ori „renunțare”, ci (Paris, Gallimard, 1997, p. 93) „renoncement” și apoi „abdication”. Tocmai abdication, am vrut să arăt, nu se potrivește cu Gītā defel, dar i se potrivește cum nu se poate mai bine confuziei pasagere a lui Cioran.

| Numai în engleză există câteva sute de traduceri, iar în lume câteva mii. Cea mai bună traducere în română rămâne cea a lui Sergiu Al–George, reeditată (inclusiv inadecvat) de multe ori. Apăruse în 1971 la Editura Științifică, în buna colecție de care s-a ocupat Idel Segall. Volumul Filosofia indiană în texte – unde Gītā încape în nici 70 de pagini, care nu resimt de altfel nimic din ce era sulfuros în contextul epocii – costa 11,50 lei. | Frenetica devoțiune a Indiei a învățat pe dinafară, a recitat, a pictat, a cântat, a dansat Gītā în toate felurile și în toate limbile ei. Aici e documentarul englezesc de 330 de minute despre viața lui Gandhiji, în care prestanța Gītei în India încă colonială e ilustrată cum se cuvenea.


Istoric al religiilor. A publicat mai mult în engleză, în franceză şi în multe alte oraşe. Ştie că româna e cea mai frumoasă limbă din lume. S-ar întoarce şi mâine în India.

Your email address will not be published. Required fields are marked *