Citești...

„Când se enervează pe lume, artiștii noștri ies di...

„Când se enervează pe lume, artiștii noștri ies din bloc și așteaptă nervoși 368”. Despre cultura pop, cu Costi Rogozanu

Costi Rogozanu nu are nevoie de foarte multe prezentări, sigur aveți în lista de Facebook un prieten care-l detestă din cauza convingerilor sale politice, fie un altul care-i distribuie cu cadență postările. Cale de mijloc nu prea există, se pare, cum nici prea multă cultură politică în spațiul nostru.

După tradiționalul baschet de weekend, am decis să punem pe hârtie o parte din interminabilele noastre discuții despre Bravo, ai Stil, Sleaford Mods sau Beyonce. Cu alte cuvinte, despre cultură pop. Pe lângă meciurile din NBA ale echipei de suflet, Oklahoma City Thunder, pe care le urmărește cu sfințenie, Costi se uită și la VH1, și la MTV și e brici pe interpretarea culturilor populare ale tinereții noastre, uneori mai sarcastic, alte dăți uber-analitic.

Cum s-a schimbat cultura populară românească din 90 încoace?

Obiectiv, au luat forma infrastructurii: de la cablu TV la internet și apoi smartphone. Dar n-am chef de știință, o dau pe observații ultra-personale, că de-aia e pop (pop egal tot ce se cheamă cultură populară, să stabilim asta): în România totul s-a dus pe evergreen total. Am fost exasperat de el în adolescență, cu cele două mari rădăcini, Cenaclul Flacăra, hippiotism ceaușisto-păunescian; și trăirea pop de export, ca blugii, adică ăia de se tot hrăneau din dizidența lor rock de anii ’80.

Nu mă regăseam și ce consumasem până la căderea ceaușistă fusese luminos ca în tabără la Năvodari, Sandra și Sabrina. De-aia, după revoluție, pentru adolescența mea, grunge-ul a fost oxigen, pentru că era Cobain care totuși se pișa pe megalomania pop și pe magalomania ascultătorului de muzică „înălțătoare”. Dacă tot e consum, să fie consum până la autoconsum, ce atâta romantism și răutăcism macho. Taică-miu putea să îndure două albume Panthera, Sepultura sau Metallica sau mai știu eu ce se purta. Dar la Cobain simțea că e prea pe bune, deși într-un fel mult mai melodios-prietenos.

Cultura noului a fost întotdeauna super firavă la noi, am avut pop de tonomat. Am stat bine la hituri, noutăți de vară, am stat prost cu zonele de pasionați, pasionați prea provinciali, prea pătrunși de misiunea lor.

Când zici „prea pătrunși” la ce te referi? Și de ce crezi c-au dispărut subculturile și scenele underground atâtea câte-au fost ele pe-aici, de-a rămas un singur trib urban care ia forma clasei de mijloc și care-i și alternativ și mainstream la un loc? Dacă mă uit în jur la vecini, parcă mai există și altceva decât hipsteri și produsele lor…

Pătruns adică muzică pentru statut. Nu doar apartenență la generație sau la grupuri definite ideologic. Ascultai Pink Floyd dacă erai un inginer finuț care încă de pe vremea lui Ceașcă îl urai pe Ceașcă. Ascultai Depeche Mode dacă erai deja bine instalat în noua epocă a entertainmentului smart de ’90, iar ai tăi apucaseră să-și deschidă consignația. Ascultai rock dacă erai un bivol care trăgea căruța progresului, erai anticomunist hardcore și-l urai pe taică-tău, șef la fabrică sau vameș la Giurgiu. Exagerez, sigur, dar era multă legătură între muzică și statut.

Tot de aici cresc și rădăcinile urii pentru manele. Paradoxul aparent e de fapt realitate rasistă, e o muzică pop care nu intră în topuri oficiale pentru că e de la romi, punct. Restu-s baliverne. Muzica Cenaclului Flacăra era în același timp urâtă și iubită. Adică Păunescu era scuipat, dar în Piața Universității era muzica lor dată la maximum și puțin modificată anticomunist. Și eu eram „pătruns” de diverse mode, dar cred că pe la mijlocul anilor ’90 deja „pătrunsul” ăsta genera consumatori puri, copiii capitalismului. Adică pe la 14 ani mi-am pus leucoplast pe spate și m-am bronzat cu numele lui Prince pentru că îi iubeam muzica, mă înnebunea soundul pur și simplu.

La fel și ăia cu Michael Jackson și cluburile lor, ăia au fost niște consumatori înduioșător de puri. Când mă gândesc la ’90, mă gândesc la această ingenuitate de băștinași „sălbatici” care inhalau cultura vestică de masă. Trăirea era autentică, puternică, etichete ca „superficial” n-au loc. Deci limitele gradației ar fi consumul prin care îți confirmai statutul sau consumai pur și simplu ca amoeba. Mă regăsesc mai mult în starea de amoebă, decât în acel consum în care sacrificai toți banii pentru un hanorac Depeche. Sunt ofticos, n-aveam bani de hanorac, iar rebeliune pe salariul lovit de inflație al alor mei mi se părea de-a dreptul de porc. Era o stare de-a dreptul sinucigașă, desigur: consumul fără prea mare consum, prepuberii pionieri treceau în adolescență capitalistă, un trip dement. Cu netul în buzunar, reversul a fost ultraspecializarea: sunt conectat dacă sunt meganișă. Cealaltă ramură: eversuperevergreen-ul, bineînțeles. În ’90 nu puteai băga Cenaclu și Pink Floyd integrale când și cum vrei.

Popul funcționează dacă produce comunități, dacă produce limbaj, cod comun. Ei, codul ăsta comun cel puțin pentru decreței a fost unul super-unificator. Grunge-ul a fost ultimul mare fenomen MTV-ist, dezvoltat concomitent cu hip-hop. Primul a murit, celălalt s-a transformat și a devenit dominator. MTV-ismul era impunerea unui limbaj comun nou pentru mase enorme, modă unică la nivel global. Adică, pe scurt, de aia nu mai ai un Michael sau chiar Cobain, deși el era îngerul Apocalipsei, nu pentru că n-ar exista muzicanți talentați. Sunt nostalgic după așa ceva. Și sunt mulți nostalgici după acel limbaj comun. E o tâmpenie, sigur, un reflex consumist trist și ireversibil, dar zâmbetele tâmpe ale 40+ în fața unei combinații de playlist de Ace of Base cu Metallica sunt totuși înduioșătoare. Sunt nostalgia după mijloace de comunicare autoritare în comparație cu pulverizarea internautică. Și Youtubizarea are tiraniile ei de targetare și marketing oneros tip Silicon Valley. E un autoritarism care e obsedat să mimeze alegerea, democrația gustului. Tot un căcat, dar un căcat diferit. În ’90, tonul se dădea de undeva de la centru, acuma nu mai scapi de bulă, tot autoritară și ea.

Ai o teorie interesantă despre cum coabitează mulți artiști cu banii publici. De ce se-ntâmplă asta?

E o evidență. Ceva ce trebuia să fie comercial trăiește din bani publici. Și nu e doar pop-rock. E fotbal, handbal. Nișele, originalii, ăia care caută să mai inventeze câte ceva sunt singuri și fără finanțări. În loc să faci terenuri de sport moca pentru cartiere, dai la televizor fotbal sponsorizat din bani locali. În loc să faci „case de cultură” să învețe copiii muzică, dai bani la staruri care nu pot vinde două bilete la concert (cu excepțiile de Crăciun). Fuego, Chirilă, Talisman, 3 Sud Est fac banii cei mai mulți din zilele orașelor și comunelor. Iluzia pieței libere, a vedetei comerciale, a fost din greu susținută cu bani publici, pop-ul, sportul sunt doar manifestări particulare.

Am fost la destule concerte de astea gratuite. Sunt mișto. Am prins un Velea la Ardud (un orășel din Satu Mare), așa, din mașină, de nici nu puteam deschide portiera să ies, era lume ca la #rezist în zilele bune. Manelele au fost singurele cinstite pe „piața liberă”. Ele sunt bitcoinu’ muzicii, bani netrasabili rotiți amețitor. Restul „culților” fac bani din alegeri locale și alte abureli.

O parte din filosofii continentali din anii 70, vorbind critic despre tot ce-nsemna cultura pop capitalistă, spuneau că în general e o formă de propagandă, de manipulare. Sunt doar consumatori de cultură populară românii sau și producători? Primim pasiv ce se transmite sau bricolăm și transformăm?

E o formă de manipulare pe care o poți învăța, critica, și te poți simți bine cu ea. E tendința de a arunca vina pe cultură și pe prostia maselor când nu merge nimic bine. Manipularea grea, aproape ireversibilă, e economică și politică, nu popculturală. Sigur că are și ea un rol pe acolo, dar e mult mai ușor să râzi de Star Trek și de Spielberg decât să râzi de mecanisme dure neoliberale. Popcultura poate fi cea mai retrogradă, reacționară, se întâmplă constant, dar e forma cea mai prietenoasă prin care poți lua pulsul deraierilor din jur. N-aveam nevoie de Puya, de exemplu, să știu că unora le-au crescut coaie în luptă cu feminismul cel rău, care de fapt abia de există pe la noi; iar feministele noastre sunt eroine de-a dreptul, abia ele provoacă „sistemul”, nu tot felul de închipuiți care o ard dacotracic. Dar e util să văd cât de comercială ajunge această falsă conștiință macho în timp ce se fac preș în fața capitalului.

Nimic nu e mai scârbos decât falsul spirit critic față de pop. Îs ăia care se prind ei că e totul manipulare, că e totul bla-bla. Grimasa critică în fața popculturii e suspectă din start. Ăștia, criticii lui pește prăjit, o dau imediat pe conspirații. Iar conspirațiile sunt cu adevărat cea mai scârboasă latură pop în plină ofensivă după schimbările tehnologice. Vorba aia, Google și Facebook trăiesc din Puya și alți proști, nu din ultimul discurs al lui Nancy Fraser.

Așa că, da, mor când aud ce e în spatele Rihannei sau în spatele contraculturii sau „în spatele” în general. În spate e nimic, e nevoia de rahaturi în viețile noastre, ăsta e pop. Ăștia de nu pot lua o pâine fără să vadă conspirația capitalului în spate mă scot din sărite. Nu e nicio conspirație, critica anticapitalistă trebuie să fie clară și luminoasă, nu plină de șușoteli și zâmbete cu subînțeles când îl vezi pe unul că ascultă un R&B bun.

Mă mai uit și la oamenii care mi-au provocat plăcere pop(ulară) de-a lungul vremii și învăț și eu ca toată lumea cum să nu îmbătrânesc. Citeam un interviu cu Casablancas, care mai scoate un album distrus cu noua trupă distrusă (el e vocalistul de la The Strokes, o minunată trupă cândva). Ăsta zice că suge capitalismul calitatea din muzica de azi. Sigur se referă la Google și marketing ultra-agresiv. Dar tot insuficient rămâne anticapitalismul ăsta care seamănă prea mult cu un rocker cu părul rărit într-un club electro, el beat, ăilalți toți pastilați. Când auzi „valori”, „calitate” de la idoli din tinerețe știi că e bine să începi să strângi bani de pensie sau de operație. Și e bine să știi ce vei reasculta clar la 60 de ani, pe un drum cu Loganu’, spre fizioterapie. Asta, de exemplu…

Dar „nevoia asta de rahaturi” despre care vorbești poate fi și sporadic emanciptoare. Mă gândesc la „Formation” a lui Beyonce, care într-un video poate face infinit mai mult decât tot feminismul de academie ori de salon… Sau la Alex Velea, care-i un fanion al anti-rasismului mult mai natural decât ong-ismul roma.

Nu prea-s de acord. Când spun „nevoia de rahaturi” mă refer la partea de gâdilat senzori și de ascultat muzica și versurile așa cum bagi în tine un burger. Adică, îmi place asta nu pentru că mi-ar plăcea Beyonce în rochie de mireasă, ci pentru că e un soi de Frutti Fresh rece când ți-e sete. În schimb, mai „politică” mi se părea pe vremuri. „Bills, bills, bills” de la Ðestiny’s Child era măcar un cinism agresiv și glam, comparabil (unii ar zice complementar) cu sexismul din hip-hop, unul băiețos, cu pești și gangsteri. Era dispreț și mesaj clar într-o lume la fel de clară, cumva mai realist decât fanteziile gangsta, deși tot în zonă patriarhală, reacționară. Sigur, niciun mesaj politic nu era acolo, dar a încapsulat o anumită formă comercială de „luptă a sexelor”.

Deci, un feminism clar, politic, e infinit mai util (aici știu la ce te referi, am aceleași probleme cu ineficiența și cumințenia exasperantă a unor ONG-uri – dar nu pop-ul e antidotul). Din pop ies greu voci emancipatoare, dar poți scoate voci autentice. Beyonce când e „politică” intenționat spune că uite cum a pornit de la țară și acum am geantă Givenchy (așa cum zice în „Formation”, iar „mândria de rasă” e extrem de defensivă). Pe scurt, trebuie să fii deja feminist, progresist, să poți apoi folosi pop-ul în diverse interpretări, foarte rar te emancipezi bălăcindu-te prin piscina pop-culturală.

Ai dat exemplul Velea. Omul e fenomen pop, dans, muzică, autenticitate, simțul limbii extraordinar, dar n-are treabă cu anti-rasismul. Simte lumea în care trăiește, știe să-și asume mai multe decât alții. Sigur că-mi place. Dar eu tot aștept o trupă de romi care să bage o piesă cu refrenul „Vă fut în gură, rasiștilor”. Sigur, o astfel de trupă nu poate cânta în deschidere la Salam (Salam însuși ar zice că le strică dispoziția clienților), n-ar vinde niciodată, dar ar putea deschide urechile ălora care nu-l bagă pe Salam în topuri la Radio România Actualități.

Există și artiști care bagă la greu și politică, răscolesc și „nevoia de rahaturi superficiale”, adică pot bea o noapte pe Public Enemy, unele piese Kendrick Lamar etc., dar tot te mai prostești și cu A$AP Rocky sau mai știu eu ce.

Acum vreo șase, șapte ani eram fascinat de Capital Steez, spre exemplu – cea mai populară bucată e „Survival tactics” cu Joey Bada$$, dar recomand chestia asta. Avea creierii muci de conspirații și depresie, era animat de protestele postcriză. Într-o zi de iarnă s-a aruncat de pe o clădire, la 19 ani. Dar nu-mi plăcea ca personaj-artist, ca omul care moare pe altarul artei, îmi plăcea că reinventa obraznicia folosind la maximum tradiția hip-hop. M-a rupt atunci vestea cu sinuciderea lui.

Avem cultură populară de protest sau subversivă în vreun fel? De ce crezi că-s atât de răzlețe vocile care vorbesc despre problemele claselor oprimate? Și-apoi, crezi că-i o creștere a filonului naționalist în zona asta, că apare un pop extremist? Mai ales în zona de hip-hop unde de la Mafia, Vexxatu și Deceneu s-a ajuns la Paraziții și Cedry2k.

O problemă e că nu poți da un party cu muzică politică românească. E ceva ce au unii senzația că e politic. Dar, foarte politicul Phoenix poți să-l bagi cu tot cu etnoreverii și pe un documentar despre pițigoi, și pe un documentar despre închisoarea de la Pitești. N-am depășit nici mitologia haiducului, acest gangsta în mizerie tradițională.

Sigur, e OK prelucrarea BUG după Sterian, dar senzația rămâne că, și atunci când se enervează pe lume, artiștii noștri cumva ies din bloc și așteaptă nervoși 368. Amuzantă e piesa asta, a lui Grasu XXL, unde strigă că e apolitic și antibolșevic și face revoluție, dar nu știe exact ce-o fi aia. Pur și simplu s-a trezit cu fața la cearșaf. Sau a visat că e într-o reclamă la adidași. Scena de final când se strâng băieții de cartier lângă o Lada care arde e genial de tâmpită…

Subversiuni găsești, dacă ții musai. Dar avem o cultură pop renăscută în anii ’90, prin excelență apolitici și „post-istorici”. Adică se definesc prin autonomie în consum și, în ultimii zece ani, au luat-o complet spre tradiționalisme și reverii în natură. Aici bag la grămadă, deși nu sunt neapărat același lucru, și Subcarpați și tot soiul de creștino hiphopări, altfel talentați; numai că tot ce li se pare lor subsersiv e lupta cu masoneria, descoperirea rădăcinilor, a naturii, a unui ecologism patriot și alte bălării. În rest, ne agităm pe trap și ne relaxăm pe Frații Grime, escapism à la Coșbuc. Funny, dar ultra-mimetic, meme-tic. Dai din tulnic, dai cu trapu’, e util, probabil așa va suna un botez peste 30 de ani. Naționalism, neo-macho, neo-ortodoxism, neo-etnicism toate în schemă evoluată de marketing. Nicio speranță subversivă din ciorba asta reacționară.

Din ultima vreme, e simpatică piesa asta, care totuși vorbește despre șef și angajat (ceea ce e WOW! De exemplu, tefeliștii IT-iști cred că Pământul e populat de patroni, prietenii patronilor numiți uneori și angajați și de hoți știrbi pesediști) făcută celebră de un radio de imberbi rasiști.

O șansă pentru muzica subversivă ar fi un filon care și el e descoperit cu ridicolă întârziere, dar e totuși descoperit: experiența muncii în afară. Poate o ieși ceva de aici. Până acum, filonul a fost exploatat doar de manele sau de diverse forme de turbo-etno.

Îți place Bravo, ai stil? De ce-a prins atât de bine emisiunea șia adus la mijloc și jumătate de Dorobanți și pe poetul Ionuț Chiva?

Mulți scriitori români în jur de 40 au ajuns fie la mănăstire, fie se bălăcesc în dulcele cinism houellbequian, iubitori de Merkel și de rentierism european. Ionuț Chiva e din a doua categorie. Nu e mare problemă, tot conservatori și unii, și alții. Marius Ianuș s-a dedicat Fecioarei, Chiva s-a dedicat Denisei de la BaS. Cu ultimul poți bea o bere, râde și face mici olimpiade de pop-cinism. Și omul chiar are talent în reciclare de slanguri diverse, a lucrat excelent cu dialectul fashionist de data asta.

Nu mă mai uit. Am văzut un sezon și a fost entertainment pur. Chiva era cu fetele de bani gata, ca Denisa, eu eram mai pe fete smart, gen „Bills, bills, bills” citată mai sus. Fascinația vine din prezentarea acestei categorii de superconsumator de haine scumpe dintr-o țară săracă muci. Dar mai e ceva cu fascinația Bravo, ai stil pentru anumite categorii de tipe și tipi din zona intelectuală. E ca și fascinația pentru manele, până la un punct. Foster Wallace a spus-o cel mai bine – toate chestiile astea îți dau impresia extraordinară de „acumulare de exeperiență” din lumi altfel inaccesbilie (din motive de vârstă, bani, carismă, moacă etc.), te fac să te simți un individ care „face teren”, care „observă”. Nu e așa, dar asta consumăm. Ne mai și plictisim. Observația americanului se referea la generația-televizor. Sunt probabil prins în televizor, oricât de mult consum și în celelalte forme, e clar că suntem marcați ăștia fătați de un tub catodic.

Andrei Pleșu a fost înduioșător în încercarea de-a descifra mirajul „Despacito”. De ce n-avem o școală academică pe pop-culture și studii culturale, măcar așa la nivelul „Mitologiilor” lui Barthes? Apropo de Pleșu, de unde fobia și disprețul elitelor și-a copiilor lor pentru cultură populară? 

Pentru că asta ar trebui să fie ceva gen școală populară. Măcar cu astea să ieșim din studiile ISI și lucrări de doctorat. Am auzit că se mai fac (nu mă refer doar la Schiop). Cred însă că trebuie pur și simplu să descoperim în media, cum facem acum, plăcerea de a pălăvrăgi pop. Ăia din Academie au treabă foarte serioasă, doar nu vrei să scrie despre lumea de azi. Or, chestia e că avem destul de slăbuță pălăvrăgeala despre cultură populară în general, pe net, la televizor. Filmele au parte de un consum mai activ, muzica pare disipată complet în bule.

Pleșu. Pleșu se uita mult la OTV. Acolo s-a și blocat, e greu să depășești momentul ăla de grație media. Eu nu mă prea uitam, era ultra-plictiseală; sigur, era popular, dar confirma toate platitudinile despre ceea ce se cheamă „plebe”, lumpen etc. OTV era de fapt făcut pentru Pleșu, dar se uitau și alte câteva milioane de consumatori care n-aveau alternativă. Și asta e cultură populară, să faci elitele să râdă și dimpreună cu ele, masele de fraieri să plângă sau să se distreze. Diaconescu și mii de alte genii din astea au dezvoltat acest tip de emsiune contra șpagă (de la diverși invitați) alternată cu ce credeau ei că e popular: adică bârfet la limita acceptabilității (rasisme, antisemitism etc.). Pentru mine asta e popcultură fix pentru un stat unde s-a futut complet plasa socială, unde și să ieși din casă te costă. E popcultură pentru lumea pe care o vrea Pleșu. Ei consumă din dispreț. Consumul ăsta intelectual de tip safari e dublat de disprețul despre care vorbeai.

În ce zonă a culturii populare crezi că pregnează falsa conștiință?

Popcultura e ea însăși purtătoare de false reprezentări. Dar e și contact cu lumea din jur, unul mai larg decât niciodată, poți înțelege trenduri interesante, poți înțelege cum o ia lumea razna doar ascultând un top 20 de muzici populare pe YouTube. Falsa conștiință, cum îi zici, stă mai mult în critica unor trenduri de pe la noi și mai ales în upgrade-uri ale melodiilor nemuritoare, acum lălăite și apreciate în stil Vocea României. Nu m-am putut uita niciodată la prostia aia. Așa cum înnebunesc când mai nimeresc în vreun bar unde cântă unul cu patos Robbie Williams, Radiohead și U2. Mă rog, ascultați și voi ceva bun și dați înapoi altele.

Fotografii de Cristian Petrescu


Doctor în antropologie cu o etnografie despre ultrași. A mai scris pentru Casa Jurnalistului, Criticatac, Vice și Platzforma. În noiembrie și-a făcut debutul de scriitor cu romanul „Intervențiaˮ (Polirom).

asemenea

  1. ghostdog

    22 March

    Hai, ca Plesu s-a deblocat… Acum consuma cu fervoare Las Fierbinti.

Your email address will not be published. Required fields are marked *