Citești...

Call Me by Your Name: fantezie cu bogătani

Call Me by Your Name: fantezie cu bogătani

Povestea de amor dintre Elio (17 ani) și Oliver (30+) ar merita  discuții mai lucide decât ovații cvasi-unanime în paradigma „lux sofisticat, deci frumosˮ.

Undeva în Nordul Italiei, care e oricum aproape la fel de idilic precum restul Italiei, doar că ceva mai bogat și ușor franțuzit. Anii ’80, cu simplitatea lor lejeră. Fără SIDA, fără telefoane mobile, fără low-cost. Elio (Timothée Chalamet), un adolescent „de familie bunăˮ, trebuie să elibereze camera lui din vila familiei pentru Oliver (Arnie Hammer), un doctorand în istorie invitat de tatăl lui Elio să petreacă vara la soare și cercetare arheologică. Privit inițial cu o curiozitate vag iritată, intrusul american va stârni în Elio o pasiune care va avansa încet-încet, fără mari obstacole, spre un amor mare-mare.

Luca Guadagnino ecranizează plat și punctat de repere din „marea culturăˮ îndrăgosteala din romanul scris de André Aciman. Durează mai bine de două ore pentru ca  personajele să arunce înspre spectator nume ilustre din cultură (Praxitel și Bach, Liszt și Heidegger sau Busoni), să abordeze en passant condiția evreului în lumea contemporană, să bifeze și dialogul (inevitabil) despre homoerotismul bronzurilor grecești, să se dea cu bicicleta prin orășele medievale și să se huzurească la soare. Seducția, scenarizată în ritmul lent al lui James Ivory nu cunoaște nicio piedică. Aici intră în discuție și romanul-sursă, mult prea ocupat cu tânjeli și panseuri docte despre artă și corp încât să mai conteze un ritm al acțiunii. Ivory, specializat în filme de epocă și perfect capabil să seducă cu eleganța lui bătrânicioasă, abordează de data asta de-a dreptul școlărește romanul omonim, Guadagnino pare rămas fără monteur și fără-de-producător, iar filmul depășește cu mai bine de 20 de minute materialul narativ.

Ce rămâne de făcut? Pentru unii, savurarea momentelor erotice, pentru alții privitul ocazional la ceas. Fără empatie erotică pentru tânjeala lui Elio, spectatorul are timp berechet să își umple ochii cu frumos. Casă frumoasă, cu servitoare mereu la dispoziția stăpânilor. Grădină frumoasă, cu livadă de piersici. Peisaje frumoase cu dealuri și lacuri și mare. Un orășel frumos cu clădiri medievale.  Se cântă la pian, frumos. Piscină romantic năpădită de vegetație, frumos. Inhalații cu șorturi de baie purtate frumos. Statui antice, frumos. Mic dejun în grădină, frumos. Problema cu frumosul acesta este că aparține unor locuri și obiecte, nu vreunei viziuni regizorale sau vreunui operator talentat. Problema cu frumosul ăsta este că ar trebui să reflecte frumusețea sentimentelor lui Elio și Oliver, dar că finalmente nu este decât o adunătură îmburghezită de obiecte și privilegii ale bogătanilor din anii ’80.

Cu ani în urmă, Luca Guadagnino excela cu Io sono lamore, o poveste de dragoste toxică și superbă, de-o ferocitate devastatoare pentru toți cei implicați pe ecran și pentru toți cei din sală. Cu alți ani în urmă, tot Guadagnino avea tupeul de-a face Melisa P., un film cu o adolescentă care dădea de toți pereții cu orice urmă de pudoare și empatie pe care spectatorul ar fi putut-o avea pentru o protagonistă dificilă. Aici regia funcționează anost și aseptizat.

Call Me by Your Name este un film într-atât de americanizat și steril, încât, cu utilizarea unei piersici în scopuri erotice cu tot, face ca La La Land să pară o mostră de realism social abraziv, iar momentul în care Oliver îi cere permisiunea lui Elio pentru a-l săruta să pară pus acolo fix pentru a contracara orice menționare a lui Kevin Spacey și-a altor iluștri pasionați de tinerei, pre-adolescenți de preferință. Croit ca o fantezie fără legături cu lumea și realitatea socială din jur, filmul are dezavantajul de-a se lansa după scandalul cu minori adolescenți și pre-adolescenți care a dus la ștergerea digitală a mai-sus-amintitului din All the Money in the World, un alt film nominalizat la Oscar. Și de-a fi lansat după ce Milo Yiannopoulos a fost unanim ostracizat fix pentru declarații despre noblețea, naturalețea și beneficiile relațiilor de amor dintre bărbați și adolescenți.

Avem un elefant care tropăie în sufragerie, dar persoanele politicoase, cu agende corect politice, sorb elegant ceaiul din ceșcuțe. De ce ar trebui ca textul lui Aciman și filmul lui Guadagnino, pline de pozitivism și centrate pe dorințe sincere, curate și adolescentine (pe care oricum nu le poate ține nimeni sub vreun fel de control) să fie considerate politic? Să fie polemizate? Poate nu ar trebui, dar vorbim despre cinema și la cinema granița dintre fantezie și ipocrizie este mai fluidă decât copiii gender fluid ai lui Will Smith.


Critic de film. Cinefil de profesie, comunicator audio-video cu patalama UNATC. Da, este „ăla cu licența în horror”.

asemenea

  1. Anca Ionescu

    13 February

    Cum nu pot sa comentez impresia ta despre film, fiecare simte diferit, am sa încerc sa lămuresc câteva amănunte despre acest film.
    Olivier are doar 24 de ani ( nu precizat in film dar menționat de multe ori in carte).
    Filmările au fost făcute in 2016 iar filmul a apărut in circuitul festivalurilor de film acum un an la Sundance. Deci cu mai mult de jumătate de an înainte de a apărea acuzațiile la adresa lui Harvey Weinstein sau a lui Kevin Spacey.
    In mod intenționat filmul urmărește relația dintre Elio și Olivier care se știe ca va dura doar șase săptămâni intr-o vacanța de vara încercând sa redea puterea pasiunii pure cum a fost trăită de personaje.
    Nu văd nici o mențiune la fenomenala interpretare a lui Timothée Chalamet care i-a adus multe premii și o meritata nominalizare la Oscar in aceiași categorie cu Daniel Day-Lewis și Gary Oldman…

  2. Sioux

    19 February

    Ai imbracat pompos niste idei wannabe ‘diferit pt ca e la moda’. Cu toate astea, penultimul paragraf este de departe genial, am ras cu lacrimi!

  3. […] O analiză mai profundă decât aerul meu de vacanță din cap face, ca de obicei, Cristi Mărulescu aici.  […]

Your email address will not be published. Required fields are marked *