Citești...

Călătorie spre buricul Pământului. „Ați venit, ați...

Călătorie spre buricul Pământului. „Ați venit, ați văzut, am învins!”

Nicio călătorie nu este simplă. Iar călătoria spre buricul Pământului – Planeta Petrila nu face excepție de la această regulă.

Planeta Petrila arată ca un buzunar plin cu de toate. Acest amestec fermecător, precum limbile vorbite de-a valma cândva în Colonie (fapt care nu leza, la vremea aceea, identitatea națională a nimanui), a fost, brusc și dintr-odată, scos din cusătura în care stătea liniștit și fericit, și aruncat undeva, nu știe nimeni unde. Colonia Petrila, Planeta Petrila, prin tot absurdul istoriei cu care se confruntă, nu este deloc departe de imaginea țării în care se găsește. De aceea, Festivalul Om Rău, Festivalul Om Bolnav, Sala Pompadou, sau Muzeul Instalatorului Român ar trebui sa nu mire pe nimeni. Cel puțin pe nimeni dintre cei care trăiesc în această țară. Dimpotrivă, ar trebui să ne bucure, fiindcă prezența lor este la fel de stânjenitoare ca vocea copilului din poveste care striga că regele este gol. Paradoxul realității este că această voce în peisajul cotidian actual arată ca nebunul de la curtea regelui. Are haine teribil de colorate, merge pe străzi în procesiuni ciudate, scrie și desenează pe pereți în culorile curcubeului și spune adevărul într-un loc în care limba minciunilor este la ea acasă. Și, fiindcă istoria este plină de călcături strâmbe, îndreptarea lor nu trebuie neapărat făcută respectând reguli și principii.

I. D. Sîrbu, unul dintre oamenii a căror viață a fost distrusă de oroarea comunismului, a fost făcut, post-mortem, cetățean de onoare al Petrilei tot cu o astfel de procesiune. Ion Dezideriu Sîrbu nu are busturi răspândite prin toată țara precum alți eroi ai rezistenței anticomuniste. Din păcate, statistica înregistrează, și la acest capitol, un fapt trist: România este campioana absolută la busturi și statui odioase, o jignire cât se poate de gravă adusă unor persoane care nu și-au dorit un bust cu țâțe, ci doar ca țara lor sa fie mai puțin bolnavă la minte. I. D. Sîrbu are cea mai colorată casă memorială din câte s-au făcut vreodată în Petrila, făcută astfel parcă pentru a putea înghiți pastilele amare scrise pe pereții ei care iți povestesc cât de neiertator și crud și absurd poate fi, câteodată, destinul unui om. Pe pereții ei colorați sunt scrise citate care, dacă ar fi citite măcar o dată pe an, ne-ar reaminti cine suntem și cât de ușor putem uita răul. Colonia literară Petrila / Muzeul I. D. Sîrbu, la fel ca și celelalte muzee făcute de Ion Barbu, adună între pereții ei fragmente din condiția umană, le pictează, le asamblează, le împachetează și le expune în capsule în care râsu’-plânsu’ este la el acasă. Prin Planeta Petrila au trecut mulți oameni grozavi și fiecare a lăsat câte o bucățică din sufletul său acolo sau, chiar mai mult, a pus mâna să ajute la construcția ei. Printre ei se numără și un fost președinte al României care a vopsit gardul Casei I. D. Sîrbu. Acest fapt, simbolic, arată cât de important este să nu ignorăm gesturile mărunte și anonime din jurul nostru, ele putând puncta evenimente sau chiar genera fapte cu o puternică încărcătură istorică.

 

 

Alții, ca mine, au fost, s-au bucurat, și au plecat de acolo cu un certificat de apropitar al Coloniei Petrila și cu o diplomă de cetățean de onoare. Eu am mai luat ceva, o bucată de fier vechi de la Mina Petrila pe care o țin pe masa de lucru lângă mine ca să nu uit din ce cauză am început povestea asta.

Prezența Planetei Petrila în programul NAG nu ilustrează altceva decât un exemplu de rezistență prin cultură care ar trebui sa dea de gândit la multă lume: lumii artistice care, deocamdată, nu are capacitatea de a face dovada unei coeziuni între membrii săi (fapt esențial pentru a-și putea susține în mod coerent drepturile), lumea oficialităților în mâna cărora stă puterea de decizie când vine vorba de a salva (sau nu) „pe bune” un patrimoniu național aflat în colaps (Mina Petrila fiind unul dintre monumentele de arhitectură industrială care așteaptă cuminte la coadă să îi vină rândul) și, nu în ultimul rând, societatea al cărei apetit de consum cultural reflectat în barometre indică nivelul „avarie”. Petrila este un oraș a cărui imagine, alături de întreaga Vale a Jiului, este încă asociată cu unul dintre cele mai triste momente din istoria recentă a României. Parapeții defileului încă mai poartă inscripții elogioase adresate președintelui mult iubit care a „salvat” o națiune cu ajutorul bâtelor de miner. Restul este doar istorie. O istorie deloc frumoasă, care acoperă sub preș multe adevăruri și care, după mai bine de douăzeci și cinci de ani de la Marea Rocadă, ne rânjește în fața Centenarului, pregătind sărbatorirea unirii unei țări în care identitatea națională este grav confundată cu o mândrie plină de ură.

 

 

Cea mai veche mină din România, mina Petrila, și-a închis cu mare pompă locală porțile la data de 30 octombrie 2015, iar înmormântarea simbolică a unei mine moarte cu adevarat a avut loc o zi mai târziu (de aceasta dată, în absența oficialităților), în curtea Casei Memoriale I. D. Sîrbu. Ceea ce a rămas este un loc în care Ion Barbu, alături de mulți oameni extraordinari, încearcă să recupereze memoria și umorul unei țări întregi.

O călătorie pe Planeta Petrila vă arată că lucrurile stau altfel. Acolo, obiectele și casele au suflet și îți vorbesc despre lucruri pe care ar fi bine să nu le uite nu doar petrileanul de rând care trece prin fața lor și le citeste „en passant”. Acolo, casele îți vorbesc despre cât de important este să rămâi un om demn indiferent de greutatea istoriei care iți calcă pe față. Și, niciodată să nu uiți că „orice vis se răzbună”.

 

astăzi, la Rezidența Scena9, in cadrul intersecțiilor de miercuri. Sezonul 3.2, Ana Maria Sandu va fi în dialog cu Ion Barbu. Iar expoziția „O călătorie spre buricul pământului” mai poate fi vizionată până la sfârșitul săptămânii.


Ephemair

Your email address will not be published. Required fields are marked *