Bumerang

În după-amiaza aceea de final de august mă întorceam de la supermaket. Cald. M-am strecurat pe lângă blocul din sticlă, furișându-mă de pe Batiște pe străduța ca un bumerang, Aaron Florian, străduță care pleacă din I. L. Caragiale și se înfundă în spatele blocului cu pricina. De fapt, pare că se scurge ca un râu în parcarea subterană a imobilului impozant. Strada era pustie, observam din mers câteva mașini parcate, imobilul nou, alb și fantomatic, neocupat de nimeni, casa în care cândva fusese un bar și-n care petrecusem niște seri, acum moartă, cu ferestrele oarbe. Până și mușcatele care mă încântau la una dintre casele cu ferestre ce dau înspre stradă, erau ofilite. Liniștea adâncă a unei după-amieze fierbinți dintr-o vacanță în agonie. Un colț de București în care contrastul dintre clădirile de început de secol 20 și cele recente sau abia construite confirmă incoerența definitorie a orașului. Un amestec de abandon și spirit întreprinzător, de decădere și de pretenții, de frumusețe ignorată. Un colț nici curat, nici murdar.

silviud2

Pe la mijlocul străzii m-am pomenit față în față cu un băiețel. Am dat de el în curba străzii ca un bumerang. Un copil mărunțel, măsliniu, cu o sabie din plastic în mână. Se juca singur. Prin vitrinele mari și ușor prăfuite ale imobilului nou, grefat între clădirile vechi, portarul plictisit îl privea într-o doară, de la masa așezată într-un colț al sălii mari și goale de la parterul clădirii. Puștiul se credea cavaler sau ninja, oricum, un mare luptător, căci făcea gesturi războinice și scotea sunete specifice. Era mic, singur și înconjurat de prieteni imaginari.

Mă îndreptam spre el, cu o sacoșă plină în mâna dreaptă, cu mâna stângă în buzunar, cu mintea la ale mele. Eram o realitate fizică stingheră, străbătând cu ignoranță un câmp de luptă nevăzut, plin de eroi și de monștri. M-a văzut. Băiețelul. Așa că ne-am privit în ochi. M-a cântărit și m-a evaluat câteva secunde, apoi a decis. A așezat repede sabia ca și cum ar fi fost pusă într-o teacă, s-a proțăpit pe piciorușe și s-a încruntat cât a putut el de fioros. Eram provocat. M-a apucat un fel de emoție, ca un fior de dinainte bătăliei. Dar nu m-am oprit, am mers mai departe. Totul s-a întâmplat din mers. „Haaa!” a strigat el, „scoțând” sabia din „teacă”. Mâna mea stângă a ieșit din buzunar, devenind deodată – și ea – o lamă ucigătoare, gata să riposteze. A fost o luptă scurtă, dar intensă, ca la carte. Prima lovitură a venit dinspre dreapta, am parat-o. A doua dinspre stânga, am oprit-o, a treia de sus, am blocat-o. Fiecare lovitură a însemnat un pas de-al meu. Între timp am trecut de viteaz, așa că ultima lovitură mi-a căzut pe spate, lăsat descoperit. Dacă primele atacuri fuseseră doar simulate, fără contact real, dar însoțite de strigătele voinicești ale copilului, ultima a fost ca o mângâiere delicată pe omoplatul stâng, coborând spre șold. „Aaaaah!” am gemut eu din mers, scotând pieptul înainte, împleticindu-mă intenționat, prefăcându-mă că mă prăvălesc. Dar n-am căzut, doar mi-am văzut de drum. Nici măcar nu m-am întors să privesc peste umăr. Dar l-am auzit râzând, în urmă, apoi strigând înspre o curte: „Tataaaa, tata, ai văzut? Băiatul ăla a făcut așa, Aaaa, ca și cum l-aș fi învins!” N-am auzit răspunsul, nici dacă a fost vreunul, cert e că tot drumul până acasă l-am parcurs zâmbind.

La început de septembrie, m-am pomenit din nou pe aceeași stradă. La fel de pustie. Era tot cald și tot după-amiază, doar că târziu, spre apus. În capătul străzii, chiar la intersecția cu I. L. Caragiale am văzut un băiețel. Era desculț, cu pantaloni tăiați de la genunchi, cu bustul gol și cu un fes gros, roșu, pe cap. Părea un personaj din desene animate, iar capul său „ornamentat” cu un fes gros în căldura zilei și într-un desăvârșit contrast cu goliciunea trupușorului cafeniu, părea că e o căpșună uriașă. Se juca cu picioarele în nisipul fin, așezat de muncitori în șanțul care sfârtecase asfaltul pe toată lățimea străzii. Așa cum îl vedeam, în contre-jour, avea ceva fantastic. Nisipul ridicat de piciorușele goale, se ridica într-o pulbere aurie, înconjurându-l ca un nimb. Un duh al străzii, un spirit al unui drum înconvoiat și înfundat într-o clădire rece, contemporană. Când o mașină solitară a trecut repede pe I. L. Caragiale, producând un fundal efemer, fantomatic, a părut că a trecut prin el, repede, ca un bolid din metal printr-un trup de eter, invizibil și indiferent. Copilul se juca acolo, chiar la graniță, căci șanțul desena o delimitare concretă a străzii Aaron Florian de I. L. Caragiale, adică locul în care strada e străjuită de două case foarte vechi. M-a văzut apropiindu-mă. L-am recunoscut. M-a privit curios, apoi chipul i s-a rotunjit într-un fel de mirare, apoi s-a luminat într-un zâmbet de bucurie. Dinți albi, mărunți, ca niște pietricele, gropițe în obraji. A întins spre mine una dintre mâini, așa ca un fel de: „Aaaa, tu, din nou?” Eram singuri pe toată strada. Nu ne-am mai cântărit din priviri, știam ce avem de făcut. Doar că de data asta, sabia lui era la fel de nevăzută ca a mea. A fost o luptă scurtă, cu aceleași mișcări ca-n prima înfruntare, dar a lipsit lovitura fatală. Nu avea cu ce să mă atingă pe spate. Am trecut fără să mă opresc, zâmbind în sinea mea, ușor triumfător. Și atunci am auzit: „Pooooc!” M-am întors, mirat. În mână avea un pistol imaginar. Băiețelul era cu brațul întins, cu degetele piciorușelor înfipte în nisip. Aștepta. Nu scăpasem. Sau scăpasem de sabie, dar nu și de pistol. Ce destin tragic puteam să am! Așa că am murit din nou, teatral, născând gropițe în doi obraji măslinii, făcând să răsară șiragul alb al dinților ca niște pietricele. Râdea tare frumos și viu, învăluit în soare și-n praful fin, alburiu.

În spate, pe fundal, erau casele vechi contrastând cu un imobil nou, alb, aș zice că frumos, deși neterminat, o stradă ca un bumerang azvârlit inutil spre clădirea masivă, din sticlă, disproporționat de mare, ca o săgeată trimisă în blindajul unui tanc. Spațiul Public European! E acolo, în acea clădire. Un „Spațiu” gestionat de Reprezentanța Comisiei Europeane în România, în acel imobil în care se află și Biroul de Informare al Parlamentului European în România. Chiar acolo, în acel bloc masiv, ca un zid ridicat la capătul unei străzi subțiri, care acum „se scurge” în parcarea modernă a acestuia, ca într-o peșteră subterană.

silviu-d

Și chiar acolo, la umbra și-n spatele Spațiului Public European, un băiețel desculț, cu bustul gol, cu fes gros pe cap, măsliniu și cu gropițe-n obraji, se joacă în praf și se luptă cu eroi și cu demoni.

Cu mine.


Bucureștean adoptat, constănțean de origine, scriitor de circumstanță, dar îndrăgostit de circumstanțe, promotor de evenimente culturale, tată a doi copii și umblător cu trotineta.

asemenea

Your email address will not be published. Required fields are marked *