Citești...

Breakfast at Tiffany’s şi sunetul modern al Hollyw...

Breakfast at Tiffany’s şi sunetul modern al Hollywoodului

Ȋncepând cu anii ’60, cinemaul european recâştigă poziţia privilegiată ȋn raport cu Hollywood pe piaţa internaţională, ȋn special datorită filmului de autor. Această reconfigurare a puterii se oglindeşte şi la nivelul muzicii de film.

Noul stil nu mai urmează mecanismul laitmotivului wagnerian care ȋnsoţea personajele de-a lungul ȋntregului film, ci caută, mai degrabă, să redea atmosfera emoţională ori să ofere o cunoaştere implicită ȋn interiorul diferitelor secvenţe ale filmului, similar operelor franceze şi italiene ale căror arii ofereau teme muzicale distincte pentru fiecare scenă ȋn parte.

Muzica lui Henry Mancini din Breakfast at Tiffany’s (1961) reprezintă una dintre cele mai importante exemplificări ale stilului modern hollywoodian. O primă separare de modelul clasic vine din ȋmbinarea sound-ului din interiorul cu cel din afara poveştii. Tema principală, spre exemplu, piesa „Moon Riverˮ, se aude pe generic, dar este şi cântată de personajul jucat de Audrey Hepburn ȋntr-o versiune pentru chitară pe versurile lui Johnny Mercer. Mancini evită, de asemenea, procedeul Mickey Mousing pentru a semnala muzical momentele comice. Ȋn rest, o bună parte din muzică este diegetică. Iar uneori, chiar cu ajutorul lui George Axelrod, scenaristul care a adus modificări majore nuvelei lui Truman Capote pentru a o adapta nevoilor spectaculare ale Hollywoodului.

Cea mai apropiată de utilizarea ȋn stil clasic a muzicii este scena marelui jaf ȋn care Holly şi Paul fură două măşti dintr-un magazin de nimicuri. Semnalul vibrafonului trimite spre mina fals inocentă a lui Holly ca răspuns la o stridenţă a trombonului ce punctase privirea suspicioasă din spatele tejghelei. Apoi, un glissando ascendent al harpei subliniază suflatul ȋn trompeta-jucărie pe care Holly era pe cale s-o şterpelească. Tonuri joase de pian, vibrafon şi flaut se alătură punerii măştilor şi căutării ieşirii din magazin, ȋn timp ce registrul ȋnalt al instrumentelor cu coarde şi al suflătorilor anunţă reuşita furtului şi evadarea neobservată a celor doi. Un moment dramatic nefructificat muzical de Mancini relevă ȋncă o dată despărţirea compozitorului de stilul clasic. După părăsirea locului faptei, Holly şi Paul, mascaţi, dau nas ȋn nas cu un poliţist, ȋnsă la nivel extradiegetic nu se ȋntâmplă nimic care să indice acest lucru, fluxul muzical exaltant de după succesul operaţiunii continuând neȋntrerupt.

După ce acum patru ediţii am ascultat muzica ȋnvingătoare din La La Land, Soundtrack Boulevard #25, astăzi de la 15, va avea ca subiect coloana sonoră creată de Nicholas Britell pentru cel mai bun film din 2016 ȋn viziunea Academiei Americane de Film, Moonlight.


Jurnalist şi profesor, autor de articole şi cărţi despre filosofie, media şi cinema. Realizator al emisiunii Soundtrack Boulevard, prin care propune analize şi comentarii în legătură cu diversele configuraţii ale tandemului muzică-imagine şi efectele acestora asupra spectatorului de film.

asemenea

Your email address will not be published. Required fields are marked *