Bowie, vraciul pop androgin

Două (auto)biografii muzicale se vor lansa zilele acestea la Tîrgul de carte Gaudeamus: Bruce Springsteen, Born to Run (Polirom) şi David Buckley, Bowie. O stranie fascinație (Victoria Books).

Eram puştan cînd l-am descoperit pe Bowie. Fratele mamei îmi făcea educaţie muzicală punîndu-mi să ascult disco şi rock la benzi de magnetofon. Unchiul meu avea şi discuri pe vinil, dar relativ puţine. Din Bowie deţinea doar un best of iugoslav cu look-ul său din anii ’80 pe copertă. De pe acel vinil îmi plăcea „Let’s Dance”, oricum e singurul cîntec de care-mi aduc aminte. Interesul pentru Bowie a venit cu adevărat mai tîrziu cînd tata a tras un cablu de la un vecin care avea antenă parabolică, descoperind astfel MTV-ul de la sfîrşitul anilor ’80. Pe vremea aceea deţineam un televizor color rusesc fără telecomandă cu 12 canale pe care le schimbam manual, iar ciudăţenia faptului că „aveam cablu” de la vecinul cu antena satelit era faptul că urmăream canalele pe care le urmărea şi vecinul: dacă el schimba postul, se schimba şi la noi.

Vecinul locuia cinci etaje mai sus pe altă scară (cablul traversa douăzeci de metri pe faţada blocului pentru a intra în televizorul nostru) şi uneori tata îl suna pe telefonul fix să „dea înapoi” pe Pro7 sau pe RTL la nu ştiu ce film american dublat în germană pe care noi apucasem să-l urmărim pe trei sferturi fără să înţelegem un cuvînt. Însă acelui vecin îi datorez enorm pentru faptul că dimineaţa lăsa antena fixată pe MTV şi, pînă plecam eu la şcoală, urmăream zilnic cîteva ore de videoclipuri care, pe vremea aceea, pe lîngă faptul că nu erau întrerupte de absolut nicio reclamă, conţineau şi muzică. Mi-am continuat astfel educaţia primită de la unchiul meu urmărind videoclipuri cu Hendrix, The Clash, Queen, Police, Springsteen, Stones, Bob Marley, Bryan Ferry, Genesis, Madonna, Michael, Prince, Depeche Mode, INXS, A-ha, Tears For Fears, Talk Talk, The Cure, Kate Bush, Peter Gabriel ş.cl.

Înainte să văd videoclipurile de la „Let’s Dance” şi „China Girl”, am văzut clipul „Ashes To Ashes”, despre care, drept să spun, m-a cam înspăimîntat. Acolo Bowie apare în mai multe ipostaze: într-una e machiat şi îmbrăcat într-un costum de arlechin, în timp ce iese dintr-o apă neagră sau se plimbă cu o bătrînică pe o plajă cu cer negru, sau merge în faţa unui buldozer într-un fel de convoi funerar alcătuit din nişte călugăriţe şi o balerină; în altă ipostază fiind un pacient închis într-o cameră de nebuni capitonată, sau un astronaut conectat la ceea ce pare a fi un dispozitiv mecanomorf… Nu înţelegeam cum poate fi vorba despre acelaşi artist: şi în „Ashes To Ashes”, şi în „China Girl”, unde se săruta cu o chinezoaică şi chiar făcea sex cu ea pe plajă, acela fiind primul gest erotic inter-rasial văzut de mine. Înainte să-i cunosc muzica cu adevărat, prima lecţie învăţată de la Bowie a fost despre schimbare, proteism, forţarea graniţelor, explorare.

Pentru că mi-am făcut prima colecţie personală de casete audio şi CD-uri în anii ’90, înainte de era Internetului, adică înainte de Wikipedia, YouTube şi torenţi, l-am descoperit pe Bowie treptat şi mai întîi prin compilaţii. Primul lui album cu care am fost perfect contemporan a fost Black Tie White Noise din 1993, deja îi urmăream la MTV noile videoclipuri, iar Outside (1995) a fost primul CD cu Bowie cumpărat de mine – „Heart’s Filthy Lesson” şi „I’m Deranged” sînt şi acum printre favoritele mele all time. După Outside i-am cumpărat toate albumele, ascultîndu-le în timp ce mă familiarizam, retrospectiv, cu muzica lui de dinainte de a mă fi născut.

Bowie. O stranie fascinație este, ca probabil pentru mulţi dintre cititorii ei români, prima carte despre Bowie pe care o citesc. E o carte despre muzica şi viziunea artistică a lui Bowie şi extrem de puţin despre viaţa lui privată; e despre artist, nu despre om. Aspect care te face s-o citeşti cu albumele lui la îndemînă sau cu YouTube-ul deschis pentru a asculta în timp real piesele despre care David Buckley vorbeşte atît de amănunţit şi uneori pasional. Biograful îi păstrează artistului misterul, nu-l trivializează cu fapte private mai mult decît necesar (cum ar fi problemele mentale din familie, anizocoria de care suferea, bisexualitatea inconsecventă, căsătoriile şi copiii, teama de a înnebuni sau de a fi împuşcat pe scenă, dependenţa de cocaină din anii ’70). Fiind o biografie muzicală, cartea cuprinde nenumărate pasaje dedicate muzicienilor pe care i-a venerat (de la Little Richard, Elvis şi Jacques Brel la Frank Zappa, Bryan Ferry, Brian Eno), cu care a colaborat (Marc Bolan, John Lennon, Lou Reed, Iggy Pop) sau cu cei alături de care şi-a înregistrat albumele (producătorul Tony Visconti, pianistul Mike Garson, chitariştii Carlos Alomar, Earl Slick, Adrian Belew).

Cartea lui David Buckley, (Strange Fascination, în original) publicată prima dată în 1999 şi revăzută în 2012, are un efect straniu întrucît rămîne scrisă la prezent. În cartea asta, Bowie n-a murit, are încă viitor, un viitor imprevizibil şi, deci, strălucit. Ceea ce, metaforic vorbind, este adevărat. Doar că lectura cărţii, care se opreşte la momentul anului 2005 din biografia artistului, îţi oferă iluzia consolatoare că eşti încă contemporanul lui Bowie.


Scriitor, traducător şi cronicar literar. A publicat cărţi de travel, proză scurtă şi poezie. Modereză o emisiune săptămînală la Urban Sunsets şi ţine cursuri de creative writing.

asemenea

Your email address will not be published. Required fields are marked *