Citești...

Blade Runner 2049: triumf, triumfuri

Blade Runner 2049: triumf, triumfuri

Al doilea Blade Runner zgândăre nostalgii și ego-uri cinefile. Și mai bine decât atât, zgândăre și box-office-ul, nu mult, dar suficient cât să dea speranțe de mai bine cinematografic prin mainstream-ul de multiplex.

Bun venit în 2049: lumea e sufocată în poluare, corporațiile sunt bine merci și Ryan Gosling este K, un replicant (mai mult clonă decât cyborg, deși nici una, nici alta) care vânează, în slujba poliției, alții ca el. Un Blade Runner, d-oh. De fapt, cei vânați nu sunt exact ca el, ci modele mai vechi, din aceia care s-au răsculat cândva în trecutul de dinainte ca toate arhivele electronice să fie șterse de un blackout cibernetic. K tocmai ce-a descoperit că replicanții se pot înmulți, prin naștere de pui vii (dacă a fost vorba și de hrănirea lor cu lapte nu ni se elucidează), iar informația asta ar putea arunca în aer situația și echilibrul unei lumi bazate pe sclavagism. Copilul cyborg trebuie găsit și eliminat pentru ca societatea să continue așa cum este ea, zice șefa lui K, o polițistă care pune cam multă empatie în relația cu replicantul angajat (Robin Wright). Replicantul născut din replicant trebuie găsit pentru ca procesul de replicare „naturală” să poată fi replicat în laborator de corporație, crede Wallace (Jared Leto), mogul cu atitudini bizare și mize clare: cu armata de replicanți născuți, nu făcuți, va coloniza tot ce se poate din sistemul solar and beyond.

Vreme de două ore și 43 de minute, K investighează arhive, fuge spre orașe depopulate, bagă ceva karate, închiriază prostituate-replicant pentru a da o cotă carnală relației cu Joi, o realitate virtuală de companie, își ia bătaie, trage cu arma, trece prin ziduri. Totul încetinit, cadru cu cadru și secvență după secvență pentru ca Denis Villeneuve și Roger Deakins să depășească scenariul (deloc spectaculos) și să ajungă în zona de imersiv și contemplativ pe care filmele cu bugete de 180 de milioane de dolari o evită cu disperare.

La milioane de ani-lumină de montajele isterico-epileptice ale filmelor Marvel, dintr-o altă galaxie decât zgomotul și orgiile caricaturale de distrugere orchestrate prin Transformers și nu în ultimul rând dintr-un univers cu totul și cu totul paralel sobrietății pompoase și stătute din universul DC Comics, Blade Runner 2049 este un film de artă camuflat în blockbuster. Deloc paradoxal este mai aproape ca abordare vizuală (și lipsă de interes prea mare pentru materialul narativ) de scopurile VR-lui: o preumblare hipnotică printr-o lume muribundă. Prin deșerturile ei radioactive, prin megalopolisurile insalubre, prin ziguratele corporațiilor din viitor nostru.

Estetic vorbind, triumful este indiscutabil. În ciuda tuturor piedicilor scenarizate hollywoodian, dar „cu pretenții” (cel mai toxic mod american de-a scrie filme, pseudo-inteligență servită pentru consumul larg) și în ciuda duratei (lung tot lung se cheamă, deși după duratele seculare ale unor Stăpâni ai inelelor și Batmani nu este chiar just să reproșăm selectiv duratele unor filme din mainstream), al doilea Blade Runner triumfă și prin reacțiile adverse pe care le stârnește.

Spectatorul, mai mult sau mai puțin cinefil, mai mult sau mai puțin fan(atic) după cel din 1982, ajunge să-și pună niște probleme. Nu legate de umanitatea replicantului. Chiar mai trebuie să vedem al 16.359-lea film pe tematica aceasta? Nu, chiar deloc, tematica se tocise încă de la Cyborg-ul lui Van Damme (1989). Și era deja clar că mai mult decât Robocop-ul lui Verhoeven (1986) nu se poate argumenta dintr-un scenariu, apropo de viitorul corporatist prăbușit moral și societal al lumii.

Problematica receptării unui asemnea blockbuster este mai perversă decât întrebările despre umanitatea replicantului (cărora numai, citez, „idioțiiˮ le-ar da răspunsuri clare, chestiune de la care până și Ridley Scott și Hampton Fancer s-au abținut în 1982). Este o chestiune admirabil de inviduală, care te lasă hipnotizat de-o lume (nouă și curajoasă?), îți oferă mize și secvențe pe care le admiri sau ignori, organizezi narativ, intelectual și ideologic, după propriile puteri și dispoziții. Vrei să-l detești pe Jared Leto pentru un rol suficient de caricatural, dar puternic și memorabil încât pare demn de filmul din 1982? Te fascinează Las Vegasul cu femei gigantice și post-apocalipsă aproape nucleară? Crezi că designul Peugeot (și, da, e unul din puținele filme capabile să dea ceva zvâc inteligent la capitolul product placement) e mai bun decât tancul servit drept Batmobil? Vrei un film frumos, la care să plângi? Ți-e dor de bătrânelul Harrison Ford (și, da, de la Apocalypse Now încoace n-a reușit un rol mai onorabil decât ce face aici)?

Binomul Villenueve-Deakins dă pe ecrane o experiență, nu un film, o experiență în care „design is the substanceˮ. O halucinație de dimensiuni oceanice în care poți să faci scufundări sau să te lași dus de valuri. Sau poți pur și simplu să privești reticent de pe margine. Era mult mai scurt și mai clar filmul din 1982, într-adevăr. Dar funcționa fix la fel (extrem de mult design superb, extrem de puține idei puse pe film) și suntem în 2017 – eu, unul, n-am văzut o pledoarie mai justă pentru VR.

PS: până să facă avatarul lui Mark Zuckerberg disaster-tourism virtual prin Puerto Rico aș fi zis mai mult despre Jared Leto și rolul lui din Blade Runner 20149. Dar, nu, aparent și-a jucat mult mai veridic caricatura de mogul corporatist decât ar fi comfortabil pentru oricine din 2017.


Critic de film. Cinefil de profesie, comunicator audio-video cu patalama UNATC. Da, este „ăla cu licența în horror”.

asemenea

Your email address will not be published. Required fields are marked *