Citești...

The Beguiled 1971/2017: vârstele peliculei

The Beguiled 1971/2017: vârstele peliculei

Pentru The Beguiled, regizoarea Sofia Coppola a primit un premiu de regie la Cannes. Asta ar trebui să ofere o patină de onorabilitate remake-ului, dar lucrurile stau nițel altfel.

Sofia Coppola reușise să debuteze superb (The Virgin Suicides, 1999) și să nu se împiedice la al doilea film (Lost in Translation, 2003 – frumos, grațios, subtil și memorabil). Triumfase și cu Marie Antoinette (2006, film istoric colorat în nuanțe de macaron, despre zburdălnicia de dinaintea căderii monarhiei franceze). Ce-i drept, Somewhere (2010) n-a impresionat, iar The Bling Ring (2013) n-a făcut decât să confirme că domnișoara Coppola se descurca admirabil mai mult în locuri exotice și vremuri depărtate decât în ennui-ul contemporan și hollywoodian din care-și inspirase penultimele filme.

The Beguiled, film istoric amplasat în timpul Răzbiului de Secesiune american, părea un proiect cu șanse de succes cât se poate de mari. Preluat dintr-un roman scris de Thomas Cullinan, scenariul avea fix ce-i reușise indiscutabil regizoarei: un grup de adolescente și două profesoare (aspect similar cu surorile Lisbon din The Virgin Suicides), izolate într-un conac sudist („Versailles de Virginiaˮ), iau în grijă un soldat yankeu și asta bulversează teribil viețile tuturor celor implicați (dorințele neverbalizate dintre Bill Murray și Scarlett Johansson păreau incluse în meniu). Actorii recomandau și ei așteptări mari de la al șaselea film al americanei: Nicole Kidman și Colin Farrell, Kirsten Dunst și Elle Fanning.

În mod clar și paradoxal, The Beguiled este un film mort. Cu mize subtile (rănitul manipulator și pulsațiile erotice ale fetelor de pension nu-s chiar facil de pus ecran), niciodată lăsate să meargă mai departe de un simplu gest sau o ocheadă fugitivă. Cu un ritm apropiat comei și cu zero furie masculină și tânjeli feminine (în contextul în care chiar scenariul le cerea imperios), filmul Sofiei Coppola este prea puțin, prea disperat să își camufleze letargia letală în eleganță vizuală și nu în ultimul rând o piesă de cinema care cerșește fast forward, deși nu durează mai mult de 100 de minute. Reperele evidente sunt Picnic at Hanging Rock, Little Women și, de ce nu, Gone with the Wind, dar Beguiled de 2017 nu are nici tonalitățile de thriller supranatural-halucinatoriu ale primului, nici umanitatea autentică a poveștii fiicelor doctorului March, nici sclipirile de geniu melo și grandoare din povestea lui Scarlett O’Hara.

Cu decepția proaspătă de după vizionarea filmului, ceva se cerea făcut: vizionarea „originalului”. Prima ecranizare a romanului datează din 1971, îi are pe Clint Eastwood în rolul soldatului John McBurney și pe Geraldine Page în rolul Miss Martha. De regie se ocupă Don Siegel, notoriu pentru aventurile fascinante și 100% masculine de prin westernuri și thrillere. De asemenea, regizorul lui Dirty Harry (1971) și Invasion of the Body Snatchers (1956). Pedigree admirabil care nu are însă cum să pregătească spectatorul pentru The Beguilded. Extrem de atent la rigorile (sub-)genului southern gothic (ignorate total de Coppola), Siegel dă frâu la demență și nu se sfiește de la utilizarea unor secevențe gore. Este perfect capabil să includă în film și slujnica negresă cu limba ascuțită și luciditate maximă și niște patrule ale soldaților Confederației, omise de Coppola.

Filmul din 1971 nu are mari ambiții artistice, însă. Mereu aproape de camp, cu toate doagele sărite, spumos și psihotic, malevolent și ultra-sexualizat cum îi șade bine unui southern gothic, deloc preocupat de simpatii și delicatețuri. Un film orchestrat ca galop cinic între manipulările rănitului, pulsațiile erotice vecine demenței de care dau dovadă elegantele domnișoare, intervențiile trupelor și-a unor amintiri incestuoase. Aproape de furiile sexuale din The Devils (al lui Ken Russell, care avea premiera tot în 1971) și foarte ușor de amplasat în categoria westernurilor spaghetti (nu doar pe rezon de Clint Eastwood), filmul lui Siegel are o dimensiune de-a dreptul tectonică atunci când aruncă toate zoaiele morale ale personajelor peste ele și înspre spectator. Acuzat de cinism și deloc empatic cu persoanejele, The Beguiled  nu mizează pe shock value, ci reușește să includă admirabil în structura și textura peliculei relațiile de dorință & dominare dintre femeile de pension și soldatul mârlan. Un joc de-a șoarecele și pisicile care virează într-un joc de-a pisica și șoarecii nu are cum să nu fie spectaculos. Machismul plin de pulsații carnale, derivele psihotice și tușele de explotation ale versiunii din 1971 nu au mult de-a face cu conceptul de „mare film de artă”, dar este o mostră de cinema mult mai vie și mai percutantă decât ipocriziile perfect polișate și vidurile neuronale prozacate oferite de versiunea Sofiei Coppola. Iar, dacă vreți, cea mai clară vizualizare a diferențelor o dautocmai title card-urile filmelor.


Critic de film. Cinefil de profesie, comunicator audio-video cu patalama UNATC. Da, este „ăla cu licența în horror”.

asemenea

Your email address will not be published. Required fields are marked *