Citești...

Banksy nu mai e anonim, dar tot Banksy rămâne nume...

Banksy nu mai e anonim, dar tot Banksy rămâne numele lui

Cum să rămâi anonim dacă vrei să vinzi? Să te vinzi. Să contezi. Să spui ceva și să fii ascultat.

Notorietatea vinde, știe orice publicitar, iar brandingul personal face diferența. Orice piarist din industriile creative se uită mai întâi la notorietatea artistului pe care trebuie să-l vândă, abia apoi la valoarea operei. De aici începe o umilitoare, pentru piarist, strădanie de a-l împinge în față în media pe cel căruia trebuie să-i sporească celebritatea. Interviuri, apariții la televiziuni, insistențe la măruță, pe cine cunoaștem noi la realitatea… Doar-doar artistul poate fi recunoscut pe stradă. La altă scară, lucrurile se petrec așa peste tot în lume.

Ei bine, există și excepții, și nu puține. Artiști fără față, care n-au fost văzuți niciodată, al căror chip este totalmente necunoscut, care nu apar la televizor, nu sunt urmăriți de paparazzi, nu povestesc detalii din viața lor intimă, într-un cuvânt, nu fac niciunul dintre acele lucruri pe care un agent competent le urmărește în agenda sa și cu care îl bate la cap pe autor: „e obligatoriu să facem și asta dacă vrem să vindem”. Și totuși obțin succesul, atrag atenția asupra lor, vând mult mai bine decât grămezi de alți artiști care execută impecabil întregul dans ala marketingului fără mari foloase. Disciplinele în care performează acești anonimi sunt diverse, dovadă că succesul anonim nu este spcific vreunui gen artistic.

Show me the Monet

Oscarul pentru documentar era adjudecat în 2012 de filmul Searching for Sugarman al regizorului suedez Malik Bendjelloul. Pe scurt: în apartheidul din Africa de Sud a anilor ’80, cântecele unui cantautor american – Bob Dylan style – erau stindardul luptei împotriva regimului. O frondă pe care cei care au prins deceniul o înțeleg mai bine aducându-și aminte cum a asculta în vremea aceea Phoenix era un gest de revoltă și curaj. Anonimitatea cântărețului american era dată doar de faptul că primul lui album a fost și ultimul (cel de-al doilea, deși înregistrat, nu s-a mai lansat), insuccesul comercial făcându-l să abandoneze cariera muzicală. Și asta fără să știe că pe partea cealaltă a lumii, într-o țară autarhică, era un erou național a cărui muzică era prețuită și ascultată, un erou despre care lumea inventase chiar legenda că își dăduse foc pe scenă ca semn ultim al revoltei sale față de regimurile opresive din întreaga lume. Bine, aici avem o anonimitate apărută mai degrabă din proastă comunicare, decât din intenție asumată. Întreaga poveste din film, însă, e spectaculoasă, undeva în genul „viața bate filmulˮ, și Searching for Sugarman este una dintre recomandările pe care le fac cu drag și obstinație.

Shoe Shine

De aproape 20 de ani, străzile mai multor metropole importante din întreaga lume sunt muzeul unde un graffer anonim expune. Graffitiurile lui au atras atenția nu atât prin realizarea lor impecabilă, cât mai ales prin forța ideilor expuse. O critică inteligentă, crudă, lipsită de orice prejudecată în fața problemelor modernității: abuzurile autorităților, pierderea identității individului modern, confuzia valorilor, agresivitatea companiilor, lăcomia, cruzimea urbană și pierderea inocenței, dublul limbaj al omului politic fiind câteva din temele predilecte. De data aceasta, artistul își asumă anonimitatea și, în ciuda prezenței sale publice extrem de prolifice, reușește ani buni să rămână necunoscut. O întreagă echipă de prieteni care, ca într-o conjurație de anarhiști – sarcastici, intelectuali și pacifiști de data aceasta – ai secolului 21 reușesc să păstreze secretul în fața presiunii publicului și în special în fața curiozității media de a descoperi cine se ascunde sub pseudonimul Banksy. Cu acest ajutor se fac filme despre el, operele sale circulă (e celebră anecdotă cu proprietatea care nu s-a vândut o bună bucată de vreme și a fost vândută pe o sumă fabuloasă schimbându-se termenii anunțului: „un graffiti semnat Banksy, atașat de o casă”, face expoziții de succes. Deși speculațiile privind adevărata sa identitate începuseră să apară de peste un an, săptămâna trecută a devenit evident. Ca întotdeauna, cei mai buni prieteni te dau de gol și Goldie, într-un interviu radio, s-a scăpat că e, cum s-ar zice, „ăla de la Massive Attack”, nu o să-i spun eu numele dacă artistul nu vrea, se poate găsi pe internet întreaga poveste, precum și toate conexiunile care întăresc teza.

Deși prima sa carte apare în 1992, succesul mondial explodează în 2014, după prima traducere în engleză, demonstrând astfel că nu doar româna e o limbă neinteresantă care nu te lasă să te afirmi internațional, ci și limba italiană e o limbă de provincie globală. Elena Ferrante cucerește topurile de vânzări cu romanele sale, iar media, în clipa în care află că numele de autoare ascunde adevărata identitate a celui care scrie, se simte provocată să o deconspire. Se fac speculații, se atribuie paternități, se caută numele de buletin cu cerbicie. Se folosesc softuri sau lingviști serioși încearcă să determine, după stilul literar și după lexicul utilizate, măcar sexul autorului: e o ea sau un el care semnează cu nume de doamnă? De data aceasta, nu un prieten, ci un jurnalist încăpățânat, care aplică metoda follow the money, corelând veniturile pe care le realizează colaboratorii editurii care-i administrează drepturile de autor, reușește să afle cine se ascunde în spatele numelui.

S-ar putea specula: iată adevărata tehnică de marketing – te faci anonim și cucerești instant publicul, vinzi, te umpli de bani. În afară de zecile de mii de anonimi care rămân anonimi nu din proprie voință, ci prin lipsa de interes și a publicului și a criticii pentru operele lor, se mai pot găsi anecdote care să arate că nu ăsta e lozul câștigător. Richard Bachman  publică trei romane la distanță de câțiva ani, începând cu 1977. Un succes de vânzări mai degrabă mediocru pentru editura care-l lansează, însă, unii dintre cititorii mai atenți și scrupuloși (mai fini) remarcându-l. Și devenind interesați de cine s-ar ascunde în spatele pseudonimului. În câțiva ani, misterul se lămurește, autorul este de fapt vedeta topurilor de vânzări din toate librările din lume, Stephen King. Care și la momentul în care testase piața cu un pseudonim era la fel de celebru și de bine vândut. Pentru a se demonstra că piariștii despre care vorbeam la început au dreptate, și personalitatea vinde, după ce totul s-a dezvăluit, vânzările lui Richard Bachman au crescut de zeci de ori.

Spy Booth

Sigur, ar putea spune cineva mefient: dar astea sunt povești care se întâmplă în lumea largă, aici la noi așa ceva e imposibil. Însă asta ar însemna că a uitat că în urmă cu doar câțiva ani, chiar de la debutul său, Iv cel Naiv, un poet ascuns în spatele unui pseudonim, a reușit să demonstreze că și poezia poate fi best seller pentru librăriile din România. Insistând să rămână ascuns, ajutat de blogul său, de versurile care răspundeau necesității de tandrețe, visare și gingășie a unui public care uitase de poezie, Iv cel Naiv reușește să atragă atenția, să vândă, să se situeze în fruntea topurilor de carte.

Ne place să știm cât mai multe despre cei pe care-i admirăm. Însă nu de puține ori depășim măsura. Cu recurență în media apar articole despre bolile lui Eminescu, despre slăbiciunile lui Nichita, despre viciile cine știe cărei personalități. Însă biografiile de mai sus ne reamintesc faptul că tot ceea ce contează când ascultăm un cântec este cât de mult ne place, când ne uităm la un tablou important este cât de impresionați și uimiți suntem, când deschidem o carte o judecăm doar după cât de multă emoție ne trezesc paginile pe care le citim. Restul e lipsit de importanță.


Vorbeşte, de-a valma, despre internet, film, literatură, arte plastice, poezie, sport, inspiraţie, massmedia, istorie, locuri comune, tendinţe culturale, creativitate şi multe altele. Singurul fir roşu de care încearcă să se ţină, atât cât poate, este cultura şi se străduie să nu enerveze oamenii, ci doar minţile leneşe.

Your email address will not be published. Required fields are marked *