Citești...

Babylon Berlin într-o lecție de istorie. Interviu ...

Babylon Berlin într-o lecție de istorie. Interviu cu Ștefan Bosomitu

Gereon Rath e un comisar mutat din Koln la Berlin pentru a rezolva un caz special de șantaj al unui sus-pus care apărea într-o scenă BDSM, undeva prin primăvara lui 1929. Cazul special nu mai ține de ceva punctual ce trebuie deconspirat, ci de orașul Berlin care pare subiectul unei anchete în sine, una care trebuie rezolvată episod cu episod.

Industrie de șantaj și filme porno, revoluționari troțkiști și conspirații polițienești. Cam asta-i prima imagine a celui mai scump serial european făcut vreodată. Babylon Berlin e un portret făcut cu un Hasselblad setat la cea mai spectaculoasă rezoluție a Berlinului interbelic, pornind de la clasele de jos care treceau printr-o criză cumplită și încheind cu cei care reprezentau puterea în toate formele sale. Împărați și proletari, cabaret și art deco, comuniști și naziști în același spațiu-timp, personajul principal fiind evident Berlin ca un Babilon. Pînă și mersul rapid al actorilor din film respectă realitatea anilor ’20, cînd era împotriva legii să te oprești pe stradă.

Filmul nu funcționează însă în niște clișee leneșe, cum nu aduce nici cu reenactment-uri vizuale à la Sergiu Nicolaescu, ci mai degrabă cu un Bulgakov noir pus pe pelicula în care joacă comisarul Catani. Sigur că serialul prinde pentru că-s foarte multe conexiuni pe care le face cu lumea de azi, cu ascensiunea iliberalismului, cu crize de tot felul și inegalități sociale crunte. Să ne lămurim mai bine despre perioada aia, despre Berlin și cabaretul interbelic, i-am pus cîteva întrebări istoricului Ștefan Bosomitu.

De ce-ai recomanda serialul?

Uite, mi-a venit în minte, uitîndu-mă la film, exemplul lui Mihail Roller – tînăr evreu mic-burghez, dintr-un tîrg din Moldova, care pleacă la studii în Berlin în 1925, petrecîndu-și următorii trei, patru ani în capitala Germaniei. Fără să fi fost interesat în vreun fel de politică pînă atunci, Roller pătrunde într-o lume care îl radicalizează politic. La Berlin ia parte la luptele de stradă dintre comuniști și adversarii lor; tot aici devine membru al KPD-ului. Evoluția lui ulterioară e, probabil, cunoscută. Măcar din perspectiva acesta, a spectatorului român, cu un background istoric, mi-ar fi plăcut să văd mai multe scene sau detalii legate de KPD-ul acelor ani. Ce mi s-a părut foarte curios urmărind serialul e faptul că există foarte puține referințe la KPD (Partidul Comunist German), dincolo de cele indirecte, și aproape niciun fir narativ care să ne ducă și către „lumea” aceea a organizației comuniste care era, fără doar și poate, dacă nu foarte interesantă, măcar intrigantă.

Desigur, dincolo de detaliul acesta – serialul e unul bun (spre foarte bun) – aș zice eu. Și surprinde o secvență foarte importantă din istoria Germaniei – anii care au precedat ascensiunea la putere a lui Adolf Hitler. Aș mai zice și că serialul demitizează puțin imaginea aceea idilică despre Berlinul anilor 1920, în sensul că „vorbește” și despre altceva, pe ideea: „golden-golden”, dar mai erau și bube. Vedem astfel și polițiști corupți, prostituție, abuzuri ale autorităților, mizerie socială, șomaj, boli sociale, copii constrînși de împrejurări să lucreze pentru trei parale și așa mai departe. Bun, nu-i nimic revoluționar în treaba asta, în sensul că nu răstornă filmul ăsta vreo baricadă, dar detaliile astea par să dea o notă de autenticitate narațiunilor, punînd în contrast luxul centrului cu mizeria periferiei. O lume cu de toate.

Berlinul e capitala culturală a Europei de astăzi. Guvernul  German a investit de curînd un milion de euro pentru a salva cîteva cluburi techno legendare. Cum era cultura berineză în anii ’20?

Berlinul a fost un important centru cultural al Europei și înaintea Primului Război Mondial. Însă evoluția lui în anii 1920 a fost una remarcabilă, din punctul acesta de vedere. Strict sub aspect cifric/demografic, Berlinul crește impresionant în anii ’20, ajungînd să fie a treia municipalitate a lumii (cînd spunem asta, trebuie să ne gîndim că prin secolul 18, Berlin era un orășel oarecare, cu vreo 40.000 de locuitori). Fără a fi un factor decisiv pentru evoluția culturală a Berlinului, detaliul e important, întrucît plasează capitala Germaniei între marile metropole.

Cultura germană a anilor 1920 este adesea prezentată ca fiind una dintre cele mai creative din istoria Germaniei. Iar Berlin e centrul acestor evoluții. Se fac progrese importante în arhitectură (Walter Gropius și al său „Bauhaus”), teatru (Bertolt Brecht), literatură (Thomas Mann, Arnold Zweig, Hermann Hesse, Erich Maria Remarque), muzică, film, fotografie, etc. În Berlinul anilor 1920 funcționau peste 40 de teatre și erau publicate peste 120 de ziare și/sau reviste. În epocă, Thomas Mann zicea că Germania ar fi înlocuit Franța, devenind centrul cultural al Europei – iar paralela poate fi extinsă și la comparația Berlin vs. Paris.

Unii sunt de părere că evoluția culturală a Germaniei în anii 1920 ar fi fost influențată de Constituția de la Weimar, cea care oferea extinse drepturi și libertăți civile cetățenilor ei. Dincolo de egalitatea în fața legii a tuturor cetățenilor, Constituția oferea individului dreptul de a-și exprima liber opiniile, în scris, prin intermediul artei sau a oricărui alt mijloc. Alții zic că republica și Constituția nu ar fi fost decît un catalizator pentru un fond cultural care se dezvoltase în Germania wilhelmiană. Eu zic că această chestiune nu poate fi tranșată într-o manieră atît de simplistă. Și tot așa, aș zice că impactul pe care-l va fi avut Marele Război, cu toate ororile pe care le-a implicat, a însemnat chiar mai mult decît moștenirea wilhelmiană. Și asta pentru că ceea ce se edifică cultural în Germania anilor 1920 e și o expresie împotriva conservatorismului și a vechilor structuri care provocaseră practic conflagrația mondială. Cultura germană a anilor 1920 era una care amenda violența și ororile războiului, și care celebra libertatea sub toate formele sale.

Care era contextul istoric al acelei perioade?

Filmul debutează în 1929, în Berlin – capitală a Republicii de la Weimar (1919-1939). Și, acum, să le luăm puțin pe rînd. „Republica de la Weimar”, care nu e decît o denominație istoriografică, e construcția și evoluția politică a Germaniei de după Marele Război. După încheierea conflictului, Germania a trebuit să depășească spectrul unei revoluții similare celei din Rusia în toamna anului 1918 și în iarna ce a urmat. Au existat mai multe tentative de preluare a puterii de către diferite formațiuni politice, inclusiv din partea comuniștilor (mai mult împinși de la spate de bolșevici).

Germania depășește însă aceste dificultăți pentru a-și găsi un echilibru fragil odată cu instaurarea unui regim de republică semi-prezidențială, în care puterea executivă era împărțită între un președinte (ales pentru un mandat de șapte ani) și un parlament reprezentativ, prin proclamarea unei noi Constituții (august 1919), în urma Adunării Constituante desfășurate la Weimar (de unde și titulatura neoficială ulterioară). Spectrul politic, cît se poate de divers, cu zeci de partide, facțiuni, organizații, a fost dominat totuși de SPD (social democrați), Z (centru), DVP (centru-dreapta) și DNVP (conservatori), partide care, în diferite variante, s-au regăsit în mai toate coalițiile de guvernare.

La stînga și la dreapta se radicalizează diferite formațiuni, cele mai importante fiind KPD (comuniști), partid cu oareșce anvergură, care trimite regulat un număr de reprezentanți în Reichstag (cu scoruri de aproximatix 10%), și NSDAP (naziștii) – care, începînd cu 1924, încep să obțină „scoruri” care le asigură cîteva locuri în parlament. Din punct de vedere politic, primul deceniu al Republicii ar putea fi catalogat drept echilibrat, niciun partid nereușind să obțină vreo majoritate, toate guvernările revenind unor coaliții moderate.

Din punct de vedere economic, Germania depășește greu spectrul înfrîngerii în Marele Război, în 1923 fiind deja în incapacitate de plată, nemaiputînd onora plățile pe care le datora ca reparații de război, conform Tratatului de Pace de la Versailles. În mod firesc, această situație economică dezastruoasă (marcată de hiperinflație), a avut repercusiuni asupra vieții de zi cu zi a germanilor. Perioada 1919-1923 e astfel marcată și de importante crize sociale: greve și acțiuni revendicative ale muncitorilor. Tot în această perioadă de criză au existat și cîteva tentative de răsturnare a ordinii constituționale, atît din partea comuniștilor (care instaurează în Bavaria, pentru scurtă vreme, o Republică Sovietică, în 1919), cît și din partea naziștilor (care plănuiesc un puci la Munchen în 1923).

Situația se schimbă începînd cu 1924 – guvernul întreprinde o serie de reforme fiscale (denominarea mărcii și revenirea la o monedă cu acoperire în aur), infuzie de capital străin (îndeosebi ale concernurilor bancare americane), reeșalonarea plăților despăgubirilor de război (prin Planul Dawes). Desigur, Aliații aveau tot interesul în stabilizarea economiei germane, întrucît numai o economie funcțională și prosperă ar fi putut continua să plătească despăgubirile de război. Mai mult, Aliații se „arseseră” puțin în 1923, cînd s-au hotărît ei să-și arate mușchii atunci cînd Germania nu a putut plăti niște rate ale datoriei de război. Drept răspuns, Franța și Belgia au ocupat militar bazinul industrial Ruhr, profitînd de faptul că Germania fusese militarizată. Mișcarea nu le-a ieșit decît pe jumătate. Populația din zona ocupată a fost încurajată de guvernul german pe linia rezistenței pasive, ceea ce nu a făcut decît să adîncească criza economică a Germaniei. Practic, nimeni nu cîștigase nimic efectiv.

Pe scurt, între 1924 și 1929 putem vorbi nu doar despre stabilitate economică în Germania, ci chiar de un „boom”. alimentat de investițiile cu capital străin în industrie, dar și în lucrări cu caracter public (se construiesc clădiri de apartamente, școli, săli de sport, stadioane etc). La fel, statul alege să facă și investiții în cheltuielile sociale; tot așa, investesc în majorarea salariilor funcționarilor de stat. Practic, oamenii încercau să o ia de la capăt. Desigur, acest „boom” economic nu a anulat în totalitate gravele probleme sociale – rata șomajului continuă să fie ridicată, o bună parte a populației continuă să trăiască în mizerie. Per total, însă, din perspectiva discuției noastre, anul 1929, cel puțin, la momentul în care debutează serialul (29 aprilie 1929), reprezintă perioada de apogeu a Republicii de la Weimar. Mai ales dacă avem în vedere greutățile anterioare, dar mai ales ceea ce avea să urmeze.

Azi celebrele cartiere ale claselor creative din Berlin, unde sunt concentrate majoritatea cluburilor de noapte și a galeriilor, au fost cartiere cu un puternic trecut anti-fascist și muncitoresc. Kreuzberg și Neukolln sunt cele mai importante exemple. De ce crezi că se-ntîmplă asta?

Probabil un antropolog ar putea să explice ceva mai concret și mai coerent acest proces, care ține și de evoluțiile contemporane și recente ale spațiilor urbane. Însă e adevărat că în anii ’20, despre Berlin s-a spus că ar fi al doilea cel mai „roșu” oraș din lume, după Moscova, firește. Dincolo de asta, în Berlin existau cartiere considerate a fi adevărate „fortărețe” ale stîngii: Wedding (la care adesea se făcea referire alăturîndu-i-se apelativul „Roșu”) sau Neukolln, care au devenit, la sfîrșitul deceniului, scene ale luptelor violente dintre comuniști și naziști. După război, aceste cartiere au evoluat cumva similar – erau zone periferice care au atras un număr mare de imigranți. Ceea ce le-a transformat într-un soi de ghetto-uri cu grave probleme sociale.

Kreuzberg a fost, din cîte știu, scena unor puternice demonstrații și lupte de stradă către sfîrșitul anilor 1980. Ceea ce se întîmplă în aceste cartiere, un influx de middle-class, atras de chiriile decente în raport cu alte zone ale Berlinului, nu e un fenomen distinct, evoluții similare putînd fi observate și în alte orașe germane. Însă nu știu dacă e vorba doar despre atît. În cazul Kreuzberg și Neukolln, spre exemplu, se prea poate ca un rol important l-a avut și poziționarea lor în raport cu zidul Berlinului. Dacă istoria și deciziile politice le-au plasat într-un soi de periferie a Berlinului de Vest (mărginite de Zid între 1961-1989), în Berlinul reunificat ele au devenit zone centrale – în mod firesc, predispuse unor evoluții despre care amintești tu.

Ce-a însemnat criza pentru un german de rînd în acea periodă?

Crahul de Wall Street a afectat Germania într-o manieră directă, dacă avem în vedere faptul că evoluția sa economică post-1924 fusese decisiv influențată de împrumuturile venite din Statele Unite. Multe dintre aceste împrumuturi au fost revendicate aproape imediat, fapt care a afectat grav piața de capital germană. Tot legat de treaba asta, să amintim că exportul industriei germane mergea îndeosebi către piața americană. Exporturi care aveau să fie stopate atunci cînd, în contextul crizei, Statele Unite optează pentru o politică economică protecționistă. Și, ca într-o evoluție a pieselor de domino, următoarea piesă a reprezentat-o scăderea producției industriei germane (în unele cazuri, a fost vorba chiar despre fabrici întregi închise), care a dus la concedieri masive în rîndul muncitorilor.

Cifrele evoluției numărului de șomeri în Germania spun cam totul despre dezastrul acelor ani: dacă în 1929 existau cam un milion de șomeri, numărul acestora a crescut la patru milioane în 1931, peste cinci milioane în 1932, respectiv la șase milioane în 1933. Existența cotidiană a omului de rînd chiar și înainte de 1929 nu fusese marcată de bunăstare, ci mai degrabă de precaritate. În contextul în care Germania intră în spirala aceasta a depresiunii, ceea ce a însemnat tăieri salariale, șomaj, creșterea prețurilor, direct și cel mai grav afectați de către criza economică aveau să fie muncitorii.

La nivelul existenței cotidiene, lucrurile aveau să se schimbe în rău și foarte rău. Au existat perioade în care alimentele lipseau. Însă mulți dintre cei care nu mai aveau slujbe nu-și permiteau oricum să-și cumpere respectivele alimente. Incidența bolilor cauzate de malnutriție avea să crească considerabil, iar oamenii mureau de foame, la propriu. Foarte afectați de aceste evoluții au fost copiii, ratele mortalității infantile și/sau a mortalității cauzate de boli generate sau legate de malnutriție crescînd îngrijorător.

De 1 mai 1929, eveniment ce apare în mai multe episoade din Babylon Berlin, 32 de persoane sunt omorîte și 700 arestate în urma confruntărilor dintre 8.000 de protestatari și poliție. Ce-i mîna în luptă pe muncitori și simpatizanții stîngii de atunci?

Povestea acelui 1 mai 1929 a rămas un reper important pentru mișcarea comunistă germană, mai ales că brutalitatea cu care autoritățile au intervenit împotriva muncitorilor și a KPD-ului a fost disproporționată. Pentru a înțelege însă de ce episodul e unul relevant, trebuie să avem în vedere contextul. Berlin devenise scena unor violente demonstrații de stradă. Atît comuniștii, cît și naziștii, își organizaseră structuri paramilitare: RFB-ul (Roter Frontkämpferbund) – Alianța Luptătorilor Frontului Roșu (înființată în 1924), respectiv SA (Sturmabteilung) – Batalionale de Asalt (înființate în 1921). Iar oamenii își „reglau” disensiunile ideologice cu bîta.

Îngrijorat de escaladarea violențelor de-a lungul anului 1928, șeful Poliției din Berlin (care era un reprezentant al SPD-ului) a interzis orice marșuri sau demonstrații de stradă în decembrie 1928, pe termen nelimitat. În ciuda acestei interdicții, comuniștii nu au luat niciodată în calcul anularea ieșirii „ritualice” în stradă de 1 mai. În decursul lunii aprilie, presa comunistă a făcut apeluri de mobilizare, considerînd că, în cele din urmă, interdicția avea să fie ridicată pentru a permite muncitorilor să iasă în stradă, așa cum obișnuiau să o facă de 1 mai. Insistența comuniștilor era provocată și de rațiuni ideologice, lupta dintre KPD și SPD atingînd un punct culminant la sfîrșitul anilor ’20, comuniștii fiind împinși de la spate în acest sens de către Comintern (care vedea dușmani închipuiți peste tot și nu-i vedea deloc pe ăia care existau cu adevărat).

Disputa asta surdă dintre KPD și SPD s-a derulat mai ales în presa de partid, comuniștii acuzîndu-i pe social democrați de „capitulare în fața capitalismului” și de intenția de a instaura un regim social fascist, în vreme ce social-democrații îi acuzau pe comuniști de instigare a muncitorilor, amendînd însă și subordonarea acestora față de Comintern.

Povestea incidentelor e cunoscută – muncitorii au ieșit în stradă de 1 mai, intervenția brutală a poliției berlineze a facut ca evenimentele să escaladeze, timp de trei zile au existat ciocniri pe străzile din Berlin, soldate cu peste treizeci de morți și cîteva sute de răniți. Oricît de cinic ar suna ceea ce urmează să spun, dincolo de violențele de stradă și dincolo de victime, incidentul avea să aibă consecințe ulterioare chiar mai grave, provoacînd o ruptură quasi-totală între KPD și SPD, primii acuzîndu-i în mod direct pe cei din urmă ca responsabili pentru ceea ce s-a întîmplat pe străzi. Incidentul avea să facă aproape imposibilă o eventuală colaborare ulterioară între KPD și SPD, fapt care avea să înlesnească ascensiunea spre putere a naziștilor.

Cît despre cea de-a doua chestiune, e o întrebare cît se poate de legitimă. Dacă admitem că Germania era pe un trend ascendent din punct de vedere economic, aflîndu-se probabil în cel mai bun moment de la formarea republicii, de ce muncitorii continuau să iasă în stradă? Tot așa, aș putea să aduc în discuție un alt amănunt la fel de curios: de ce KPD-ul continua să crească în procente? Pentru a putea înțelege aceste realități, ar trebui să ne detașăm puțin de narațiunile dominante ale istoriografiei, care tind adesea să privească lucrurile la un nivel „macro”, aducînd în discuție criterii precum creșterea economică, indici și cifre statistice, șamd, care păreau să dea, într-un final, „cu plus” (spre exemplu, cifrele statistice indică faptul că muncitorul german era cel mai bine plătit muncitor din Europa la nivelul anului 1928). Tot așa, ar trebui să ne detașăm puțin de imaginea idilică prin care este portretizat Berlinul anilor 1920, adesea prin formula „Golden Twenties”.

Pentru că Berlinul anilor 1920 nu era doar Berlinul acela efervescent, cu o viață de noapte impresionantă, cu cabareturi și cluburi de jazz. Berlin însemna și periferie și districte muncitorești, iar acestea erau mai degrabă pline de mizerie și precaritate, foarte departe de glamour-ul centrului, al cabaretelor, al sălilor de teatru sau operă. Există date care ne spun, spre exemplu, că în Berlin existau în 1928 peste 100.000 de persoane care locuiau în apartamente sau camere fără toaletă. Cifrele sunt însă relevante dacă avem în vedere un district muncitoresc, Wedding. Aici, tot în 1928, din cele aproximativ 100.000 de locuințe, peste 40.000 nu aveau toalete, iar aproximativ 8.000 nu aveau nici gaz, nici electricitate.

Dincolo de aceste cifre, trebuie să ne gîndim și la faptul că o parte dintre muncitori (mai ales cei care rămîneau fără slujbe) ajungeau efectiv să nu își mai poată permite plata chiriilor, cazurile de evacuare pentru neplata la timp a chiriilor fiind frecvente. Dacă mai punem la socoteală salariile niciodată suficiente, condițiile de muncă precare, instabilitatea locului de muncă, avem imaginea unei părți a societății care avea motive serioase pentru a ieși în stradă, să-și ceară drepturile și să-și exprime nemulțumirile.

Unul dintre firele acțiunii din serial se poartă prin lupta dintre troțkiștii exilați și serviciile secrete staliniste de la Berlin. Cît de reală este această parte și care-i povestea acestui conflict?

N-aș putea spune cît de reale sunt elementele care compun istoria prezentată în cadrul serialului. Adică, nu știu dacă stăteau oamenii ăia fix așa, ritualic aproape, cu portretul lui Stalin cu un cuțit înfipt în el, însă disputele dintre Troțki și Stalin, care debutează în 1923 și se accentuează în a doua jumătate a anilor 1920, sunt lucruri îndeobște cunoscute. Simplificînd la maximum: „roșii” i-au bătut întîi pe „albi”, apoi s-au apucat să se bată între ei. Murise Lenin, niciunul dintre șefii bolșevici nu era pe-atît de tare încît să-i ia locul, așa că pentru cîțiva ani mai-marii bolșevici s-au războit puțin între ei – faza „light”, nu ajunseseră încă în punctul în care rezolvau treburile cu „una la mir”. Nu încă.

Conflictul avea să fie tranșat în favoarea lui Stalin, în 1927, atunci cînd Troțki a fost exclus din partid. Ulterior, l-au alungat și din Uniunea Sovietică, iar omul a plecat pe unde a putut, găsindu-și refugiu inițial la Istanbul (1928) – din cîte se pare, nici Paris, nici Berlin nu ar fi acceptat să-l „găzduiască”. În cadrul Partidului Comunist German a existat întotdeauna cel puțin o facțiune care s-a poziționat mai la stînga, în raport cu politica generală a KPD-ului și a Cominternului, iar în contextul conflictului dintre Stalin și Troțki, aceste facțiuni (Opoziția de Stînga, Opoziția din Wedding, Intransigenții) au devenit susținătoare ale celui din urmă și ale Opoziției Unite din Uniunea Sovietică (grupare din cadrul PCUS care îi avea în frunte pe Troțki, Zinoviev și Kamenev).

La fel ca în PCUS, însă, KPD-ul s-a arătat intransigent față de tendințele centrifuge din interiorul partidului (deși în prima jumătate a anilor 1920 tolerase nu doar existența, ci și luările de pozițe ale acestor facțiuni „stîngiste”). Beneficiind de susținerea lui Stalin și, implicit, a Cominternului, KPD-ul a întreprins o acțiune amplă de epurăre a „stîngiștilor” începînd cu 1926. Mulți dintre cei excluși, alături de unii dintre susținătorii lui Troțki exilați din Uniunea Sovietică, aveau să se regrupeze în cadrul Leninbund (Liga Leninistă), structură înființată în 1928, care se opunea ideologic KPD-ului, fără a avea însă pretenția de a fi un „alt” partid comunist.

Leninbund n-a fost o structură explicit troțkistă, majoritatea liderilor organizației fiind mai degrabă partizani ai lui Zinoviev. Leninbund a numărat cîteva mii de susținători și a fost o organizație care s-a dovedit a fi, în realitate, fragilă. Chiar încă din 1928, mulți dintre membrii fondatori aveau să se reîntoarcă în KPD, alții aveau să se alăture SPD. Chiar și între cei puțini rămași în Leninbund, aveau să apară însă divergențe, atunci cînd o parte a acestora intră în contact și se apropie (ideologic) de Troțki. Aceștia din urmă aveau să părăsească organizația în 1930, formînd, alături de Opoziția din Wedding, prima facțiune explicit troțkistă în cadrul KPD (Opoziția Unită de Stînga).

Dincolo de factorii politici, ce-a influențat venirea la putere a lui Hitler?

Colapsul Republicii de la Weimar a fost un proces la care au contribuit o sumedenie de factori. Ca și cum toate scenariile negative (politice, economice, sociale) s-ar fi adunat și suprapus într-un context cît se poate de nenorocit. În primul rînd, a fost vorba despre incapacitatea stîngii de a se coaliza împotriva a ceea ce reprezenta, fără îndoială, inamicul comun. Ca fapt divers, scorurile reunite ale SPD-ului și KPD-ului, chiar și în anii crizei economice, au fost peste ceea ce avea să obțină NSDAP al lui Hitler. Însă KPD (puternic influențat de Comintern) a refuzat cu obstinație să bată palma cu social-democrații, pe care îi considerau a fi „social-fasciști” (în povestea asta, un rol important l-a avut și incidentul din 1 mai 1929, social-democrații fiind considerați responsabili pentru victimele de atunci, dar și incompetența Cominternului, care a împins KPD într-un război de uzură împotriva SPD, ignorînd în permanență pericolul pe care-l reprezentau naziștii).

Însă n-a fost vorba doar despre atît. Un rol important l-a avut și criza economică, generatoare a unei crize politice – instabilitate la nivelul Reichstag-ului, cancelari peste cancelari, unii dintre ei, chiar fără susținere parlamentară etc). Criza aceasta politică a generat (sau a alimentat?), la rîndul ei, reticența unei importante părți a electoratului față de sistemul parlamentar pluripartitist, perceput, din ce în ce mai mult, ca fiind în parte responsabil pentru haosul provocat de criza economică, și, mai mult (și mai important) decît atît, incapabil să o depășească.

Desigur, n-am putea să simplificăm discuția punînd eșecul democrației germane doar pe seama crizei economice. Dincolo de a fi factorul declanșator al procesului, criza economică a acționat mai degrabă ca un catalizator (sau chiar un accelerator) al unor tendințe care, deși marginale, au existat și înainte de 1929. În toată povestea asta a mai contat și polarizarea dreptei germane, care cunoscuse un recul semnificativ după război, spărgîndu-se în mai multe formațiuni mai mult sau mai puțin influente. Spre dreapta s-au plasat moderați, conservatori, catolici, monarhiști, antisemiți etc. În contextul proclamării Republicii, o parte importantă a acestei drepte a părut să fie perdantă. Reculul de după război aveau să-l recupereze treptat, de-a lungul anilor. Iar în contextul crizei politice provocate de criza economică, și acest electorat avea să se radicalizeze. Rezultatele le cunoaștem.

Kracauer în Salariații vorbește despre clasa birocratică atît de prezentă în film, care deși nu stătea economic neapărat mai bine decît clasa muncitoare, a avut un recul conservator și anti-revoluțioar puternic pentru acea perioadă. Cum e cu venirea lui Hitler și susținerea din partea birocrației și-a unei părți din industriași?

S-au scris multe studii și articole pe acest subiect, în ideea de a căuta să se înțeleagă creșterea aproape neverosimilă a NSDAP în alegeri post-1928. La alegerile legislative din acel an, naziștii obțin cel mai bun scor al lor de pînă atunci (2,6%!), în vreme ce SPD și KPD, cele mai importante partide ale stîngii, iau împreună puțin peste 40% (30% SPD, aflat la apogeu, obișnuitul scor de 10% pentru KPD). Lucrurile iau o cu totul altă turnură doi ani mai tîrziu, cînd NSDAP ia peste șase milioane de voturi (18%) și își asigură peste 100 de locuri în Reichstag. Iar povestea o ia cu totul razna în 1932, cînd NSDAP reușește să obțină 37% (peste 13 milioane de voturi). Întrebarea ar fi: de unde vin voturile acestea, în condițiile în care stînga rămîne în mare cu același electorat.

În cifre (oricît de plictisitoare ar fi, cîteodată pot să ne explice lucruri pe care altfel le înțelegem greu), stînga (SPD+KPD) nu își pierde electoratul, continuînd să ia 12-13 milioane de voturi. E adevărat însă că prezența la vot crește de la 75% în 1928 pînă la aproape 85% în 1932. Vorbim practic despre aproape 10 procente care se duc – cel puțin așa ne indică rezultatele, în totalitate, către NSDAP. Dincolo de acest amănunt, se poate observa și o radicalizare a electoratului conservator și de dreapta, care începe să se strîngă în jurul NSDAP-ului lui Hitler. Partidul conservator (DNVP), care era a doua forță politică a Germaniei în 1928, alături de partidul de centru-dreapta (DNP), cunosc un recul considerabil din punct de vedere electoral, pierzînd împreună 16-17% (dacă în 1928 cele două partide obțin cumulat 23%, în 1932 ele nu mai iau decît puțin peste 6%). Fără a infirma teza lui Kracauer, aș spune că aportul acelor „white-collar” în ascensiunea politică a lui Hitler n-a fost hotărîtor. De altfel, cifrele indică faptul că procentul acestora în electoratul NSDAP era destul de mic, undeva sub 15%.


Doctor în antropologie cu o etnografie despre ultrași. A mai scris pentru Casa Jurnalistului, Criticatac, Vice și Platzforma. În noiembrie și-a făcut debutul de scriitor cu romanul „Intervențiaˮ (Polirom).

asemenea

Your email address will not be published. Required fields are marked *