Citești...

Atenţie, Marguerite cântă!

Atenţie, Marguerite cântă!

Inspirat de biografia lui Florence Foster Jenkins, Xavier Giannoli imaginează o poveste similară ȋn Parisul avangardist al anilor ’20, lansată ȋn toamna anului 2015 la Festivalul de la Venezia şi intitulată Marguerite.

Malformaţiile sonore aproape insuportabil de ascultat ale sopranei afone sunt de departe atracţia principală a filmului. Actriţa care o joacă pe Marguerite este Catherine Frot, iar vocea din secvenţele muzicale ȋi aparţine unei soprane amatoare, Virginie Gattino. Ariile masacrate sunt cea a Reginei Nopţii din actul al doilea din Flautul fermecat, cea a lui Cherubino, „Voi che sapete”, din Nunta lui Figaro, „Habanera” din Carmen şi „Casta Diva” din Norma. Nu scapă nici imnul Franţei, care are ȋnsă avantajul de a fi măcelărit ȋn cadrul unui performance avangardist, estompându-se contrastele.

Extradiegetic, se consumă un „concert” aparte. Amintim, mai ȋntâi, de muzica originală scrisă de Ronan Maillard. Sunt puţine secvenţele care au nevoie de Maillard şi toate sunt momente cu iz reflexiv care trimit către situaţia ciudată a eroinei care nu ştie că este afonă, ȋnsă este ȋncurajată ipocrit să cânte şi fals adulată ȋn spectacolele sale private doar cu invitaţi-complici. Fotografia de grup de după un asemenea spectacol, puzderia de buchete de flori albe primite a doua zi dimineaţa, ori ȋntâlnirea de la redacţie unde Marguerite este prostită să participe la show-ul avangardist sunt episoade ȋn care muzica lui Maillard, lentă, melancolică şi misterioasă, vine să puncteze ideea ciudatei prefăcătorii pe care nimeni nu are curajul s-o demaşte. (Nici măcar după fiasco-ul din concertul real ȋn faţa unui public autentic, când, deşi o sală ȋntreagă râsese ȋn hohote, Marguerite fusese salvată de huiduieli doar de către accidentul laringian provocat de notele prea ȋnalte ale ariei lui Bellini).

Ȋi avem apoi pe Vivaldi şi Bach. Reprizele Allegro ale primului ȋn versiunea Cvartetului Purcell ȋnfloresc comicul unor secvenţe ȋn care, spre exemplu, Marguerite, ȋn drum către clubul avant-garde, este sabotată fără succes de către soţul ei care aranjează o defecţiune a motorului automobilului, ori ȋn care profesorul de canto, un tenor ieşit din uz, soseşte ceremonios la reşedinţa sopranei pe care n-o auzise niciodată cum cântă. Prin fragmentele sale din Clavecinul bine temperat, Bach dă o notă mai degrabă melancolică poveştii Margueritei, iar Fuga (fără Toccată) ȋn re minor (BWV 565) devine chiar tragică ȋn momentul ȋn care Marguerite ȋşi ascultă propria voce.

Jacques Rivette nu s-a limitat doar la imagini şi dialoguri adecvate perioadei pentru Jeanne la Pucelle, ci a solicitat pentru coloana sonoră colaborarea unui important muzician specialist ȋn epoca preclasică, Jordi Savall. Ce a ieşit, ascultăm la Soundtrack Boulevard, astăzi de la 15.


Jurnalist şi profesor, autor de articole şi cărţi despre filosofie, media şi cinema. Realizator al emisiunii Soundtrack Boulevard, prin care propune analize şi comentarii în legătură cu diversele configuraţii ale tandemului muzică-imagine şi efectele acestora asupra spectatorului de film.

asemenea

Your email address will not be published. Required fields are marked *