A venit rock’n’roll-ul și ne-a luat. Interviu cu The Nuggers

Destul de austerul underground bucureștean trăiește periodic câte-un val de trupe mai mult sau mai puțin originale. Aș clasifica, doar din motive ce țin strict de entropie, vreo trei asemenea perioade de rock alternativ care s-au perindat pe la noi. Prin 2005 cresc The MOOod, The Amsterdams și Les Elephants Bizarres, urmați la vreo cinci ani de Toulouse Lautrec și Robin and the Backstabbers. Aș clama că s-a cam dus vremea indie-ului (adesea letargic) ori a unor trupe numai bune de deschis artiști din afară la festivaluri locale (și cam atât). Cred că e nimerit să primim cu brațele deschise (penru că inerția și poate piața o cere) un al treilea val de alternativ autohton, unde niște (copii) rebeli „înjunghie” de dragul progresului și-a noilor acorduri alți foști copii rebeli.

The Nuggers fac parte din prima categorie. Dacă se nășteau prin State și serialul Vinyl mai primea finanțare din partea HBO pentru un al doilea sezon, băieții erau o concurență serioasă pentru trupa din serial, formată parțial și pe pilele și nepotismele maestrului Mick Jagger. The Nuggers sunt ce vor ei să fie. Când garage, când punk – rock’n’roll, pe scurt. Și ce-i mișto e că la ultimul concert din Centru bodyguarzii triști ai localului chiar au avut probleme cu tineretul răzvrătit. Lumea tresărea spasmodic pe o chităreală care suna chiar foarte bine. Și de-aici până la pogo a fost doar un pas. Mi-era dor de asta.

Așa că, alături de fotograful Cristian Petrescu, am mers în bârlogul Nuggerșilor să lămurim niște lucruri. De menționat că din cei cinci membri doar unul este de pe-aici. Un chitarist e ceasornicar din Elveția, evident, altul e un artist multilateral, pe jumătate spaniol, pe jumătate englez, o altă jumătate de englez cântă la tobe și un basist e de la frații sârbi. Preț de două părți de vinil am stat de vorbă cu nuggerșii în cea mai dulce romgleză posibilă.

Prezentați-vă în câteva cuvinte. La ce cântați și ce faceți în timpul liber pentru sistem?

Sunt Anton, cânt la tobe. Pe jumătate englez, pe jumătate român. Sunt și tată al unei fetițe mici.

Philip: Ăsta-i jobul tău?

Anton: Da, în mare măsură. Să știi că e ca un job, fără discuții. E o responsabilitate.

Philip: Să cânți la tobe, nu? (râde toată lumea)

Sunt Andy. Cânt la voce, la niște clape de rahat și la o tamburină mișto. Sunt pe jumătate spaniol, pe jumătate englez. Sunt în România de 16 ani. Mi se mai spune și Sinboy. Mai fac ilustrații, graffiti și animație.

Philip, cânt la chitară și sunt aici de vreo opt ani. Nu prea învăț româna, după cum se observă. Încerc, măcar.

Andy: Semi-încearcă. (râde)

Eu sunt Adrian si sunt singurul român din Nuggers. În trupa noastră sunt cealaltă chitară.

Anton: Milos e sârb și e basistul nostru, dar nu vine niciodată. Nici la interviuri, nici la concerte. (râd)

Adrian Agheniței

Cum v-ați întâlnit și care-i povestea voastră, ca trupă?

Adrian: Când ne-am cunoscut, prin 2010, obișnuiam să cântăm în spații închiriate. Închiriam un loc cu ora și ne jucam, practic.

Andy: Phil a cântat într-o trupă care se chema The Come ‘N Go. Cam vreo zece ani a durat treaba asta. În Elveția. Apoi, s-a mutat aici și un prieten comun, Rober Butler, aflat în vizită, ne-a făcut cunoștință. Și-am zis să încercăm ceva împreună. Și vreo două zile am încercat niște piese și cover-uri. Am avut primul gig de Halloween, în 2010. Ne chema pe-atunci The Nigger Rich. Care-i un cântec al celor de la The Oblivians. Și, uite-așa, am avut o chimie cu Phil și Robert (zis și Pantichrist, a mai fost la The Miracle Workers și The Untold Fables) să facem trupa asta. Și-am decis să mergem mai departe.

Philip: N-aveam de ales, prietene. (râd)

Andy: Nimeni n-avea! În București, nu mai prea exista genul ăsta de muzică, așa că am petrecut acea iarnă în apartamentul lui Phil, bând țuică și luând… și am înregistrat niște demo-uri, 4-5 piese. Eu îi cunoșteam pe restul băieților și i-am chemat să facem trupă.

Adrian: De fapt, trebuia să avem o gagică la tobe, nu pe Anton. (râd)

Anton: Eu am fost drăguțelul din trupă. (râd)

Pe Urban Dictionary, termenul „nugger” e definit așa: A person who smokes crack like no tomorrow. They are called nuggers because of always jonesing you for a nug. The word nug comes from the way a little chunk of crack looks like”. Ce aveți să spuneți în apărarea voastră?

Am citit și noi asta, dar numele era deja luat. Inițial ne chema The Nigger Rich. Și nu prea putea să ne cheme The Niggers, ar fi fost un pic greșit. Așa că am schimbat o literă și ne-am făcut cuvântul nostru, Nuggers. Persoanele de culoare au inventat muzica rock’n’roll și e un fel de omagiu adus lor. Noi suntem un fel de negrii ai rock’n’roll-ului în București, pentru că nu există o scenă de rock’n’roll.

Anton: Da, suntem negrii albi.

Anton Groves

Apropo de scena locală, de ce credeți că nu merge rock’n’roll-ul? Sau a murit?

Adrian: Majoritatea trupelor din alternativ încearcă un soi de britpop. Las Poftas este o revelație. Încearcă, de exemplu, să cânte muzică bună. Să cânte garage.

Andy: N-aș zice că-i rock’n’roll. E cam weirdo

Adrian: Da, dar după felul în care sună chitara, ăla-i cam garage.

Andy: Cred că problema principală aici e că n-avem nicio scenă de garage. Garage e o nișă a nișei rock’n’roll. Și asta pentru că n-a existat o scenă de punk. În anii ’80, punk-ul a sărit peste România. Din motive evidente. Exită prog-rock, heavy metal clasic, dar în afară de asta mai nimic. Apoi, în anii ’90, ai hip-hop, muzică electronică și tot soiul de genuri, dar punk-ul nu s-a întâmplat. Sigur, au fost niște trupe în Craiova: Anti Pro, Terror Art…

Adrian: Eh, au fost mai multe, Zob, Vunk la început, Pansament.

Anton: Au fost, într-adevăr, dar comparativ cu scena de metal, erau mult mai puține.

Andy: Și n-au ajuns niciodată în mainstream.

Poate doar Timpuri Noi?

Adrian: Timpuri Noi, pentru mine, e singura trupă de punk care mai face ceva. Bine, se cheamă Partizan acum.

Anton: Când spui rock’n’roll, aici lumea se gândește la Elvis și fuckin’ Ștefan Bănică Junior.

Andy „Sinboy” Luke

Deci, tu crezi că cenzura din anii ’80, mai ales asupra caselor de discuri, a influențat lipsa punkul-ui aici? Sârbii și chiar bulgarii aveau The Clash și Sex Pistols.

Sârbii chiar au o scenă super bună, ca și bulgarii.

Asta zic și eu, avem o mare problemă în underground pentru că n-am avut punk. Noi ne-am trezit că trebuie să fim indie în 2000, apoi pe electronică, fără să știm neapărat ce-i aia și cum se mănâncă, și fără a ne întoarce la rădăcini. Un fel de formă fără fond…

Adrian: Ce putem spune că era underground la noi erau trupele de metal. Erau multe trupe, erau festivaluri. În anii ’90 se-ntâmplau multe, era mișcare.

Anton: Da, de exemplu Adi a cântat în multe trupe de metal.

Adrian: Da, la vârsta aia, la 14 ani, la 16 ani, am fost în câteva trupe de metal. Pentru că asta era influența. Oamenii nu ascultau mult punk. Cel mult clasicele. Revenind, eu merg adesea să văd trupe în Belgrad. Care întotdeauna se opresc acolo. Am fost să vedem Jack Oblivian, The Gories… I-am întrebat de ce nu vin și în România. Mai nimeni nu-i interesat să-i aducă aici. Nu prea există o scenă pentru muzica asta. Și o altă problemă e că autostrada spre Europa se oprește la Belgrad.

Philip Hofer

Dacă prin absurd ați vrea să schimbați scena, orașul unde activați, unde ați merge?

(râd) Philip: Ce? Păi, Elveția!

Nuggers: Elveția.

Philip: Adevărat, au o cultură foarte deschisă.

Dar o bere scumpă…

Depinde unde. E ușor să găsești o crâșmă acolo sau să închiriezi un club.

Adrian: Mai singurele gig-uri în afară pe care le-am făcut au fost în Elveția.

Andy: Am mai cântat la Berlin și în Bulgaria, dar avem o mulțime de contacte în Elveția. Cu Voodoo Rhythm Records, de exemplu. Am invitat și noi aici trupe de-acolo. Dar e destul de greu. Mai de fiecare dată am pierdut bani aducându-i. De fapt, de fiecare dată am pierdut bani. Cel mai fericit am fost când am pierdut doar 40 de euro. Dar, oricum, i-aș fi dat pe concert, deci e chit. Dar e frustrant. Organizăm totul, facem posterele, aducem trupele…

Hai, să mă-ntorc puțin la rock’n’roll și nu la percepția mainstream asupra lui. Credeți c-o să vină un revival al genului?

Anton: E un revival ciclic care se-ntâmplă de 60 de ani. La nesfârșit.

Adrian: A fost un al doilea val în anii ’90?

Anton: Nu, nu. La fiecare zece ani se-ntâmplă. De prin anii ’60. În anii ’80, de exemplu, a fost un mare val cu The Cramps, Miracle Workers. În privința garage-ului a existat constant o scenă. A existat un public hardcore. Singurele nume care au ajuns mari ar fi The White Stripes și The Hives. Astăzi, e Ty Segall. E și situația politică actuală, care adună lumea și-o face să fie supărată din nou. Noi nu cântăm politic. Cântăm muzică să ne simțim bine și să facem petrecere și să ne facem nebuni și-un pic sălbatici. Avem cu siguranță crezurile noastre politice, dar nu suntem o trupă politică.

Philip: Nu cred că poți fi o trupă de garage și să fii de extremă dreapta. (râd)

Ce trupe vă inspiră, de unde vă trageți influențele?

Philip: Oblivians din Memphis. Memphis e cam cel mai tare oraș în ceea ce privește garage-ul. În anii ’80, când muzica a devenit tot mai complicată, cu solouri grele, garage-ul a rămas la filosofia că n-ai de ce să te complici sau să știi neapărat să cânți. Ca și influențe, de prin anii ’60 sunt The Rollins Stones și Sonics. Și în general trupele cu sunet violent.

Adrian: Hm… mă gândesc la…

Anton: Metallica? (râd)

Adrian: Momentan, urmăresc trupe de la diferite case de discuri care promovează garage-ul: Goner Records, In the Red, Slovenly… Au niște trupe noi mișto. Evident, Gories și Oblivians, pe care le-am descoperit mai târziu, dar au fost trupe precum MC5 înca din anii ’60.

Andy: Dar, tu ai început cu metal? Brutalitatea lui, care te-a și adus aici…

Anton: Eu am ascultat mult soul și funk. Și mult rock’n’roll din anii ’60. Am avut și-o perioadă de muzică electronică. Da, mi-a plăcut întotdeauna „black music”. Beat-urile hip-hop, de exemplu.

Andy: Am crescut cu Stones, Paul Simon („huoooooo” de la restul băieților) și Beatles. În adolescență ascultam metal, apoi am descoperit punk-ul, mai ales pe ăla din era ’77. Television, The Heartbreakers, The Voidoids, Dead Boys. Scena din New York.

Adrian: Mai bine ne-ai întreba ce trupe urâm. (râd)

Merci de întrebare, împart banii cu tine. Chiar, ce trupe urâți?

Adrian: Una comună pentru toți e U2.

Andy: Urmați de Phil Collins, Celine Dion…

Andy (serios): În general, trupele de poseuri, care n-au nimic de spus. Sunt milioane.

Anton: White music, în general. (râde)

Voi cum vă simțiți, sunteți parte din scena locală de muzică?

Philip: Culmea, singura scenă de care ne simțim apropiați e scena de trash-metal. Pentru că am desoperit ceva interes unii față de alții. Ei au ajuns la garage-punk prin noi și invers. Copiii ăia sunt fun.

Andy: Acum patru ani, aveam sala de repetiții la Pionierul. Și i-am văzut pe Crossbone. Nu mai văzusem demult o trupă care să inspire energie și balls. Dar, îmi place energia lor. Îmi place când muzica e brutală, într-un fel. Așa ne-am împrietenit și-am început să împărțim sala de repetiții. Dar, există și o scenă de punk, cu Recycle Bin, Raising Hell, Crossbone sau Damage Case, de exemplu. Îi respectăm pe toți, mai ales pentru că fac o treabă DIY.

Cine e publicul de la concertele voastre?

Nuggers: Prieteni, familie, prieteni. (râd)

Andy: Avem fani care vin regulat la concerte. Deși nu avem niciun fel de expunere media, nu e rău zic…

Anton: Apropo, am avut acum un an o invitație de la Românii au talent. Ne-au sunat și ne-au întrebat dacă nu vrem să participăm. Văzuseră niște poze după un concert în Control, unde eram îmbrăcați ciudat. Ce puteam să le zicem? (râd)

Andy: Avem un vinil la o casă de producție spaniolă. Avem câteva EP-uri și single-uri. Dar lumea încă nu ne sună. Am cântat de câteva ori în Control. Am mai cântat la Underworld, Question Mark, MNAC, Fabrica. Dar nimeni nu ne mai sună. Și, în special, la festivaluri am vrea să participăm. Să bem bere și să vedem cum se zbânțuie adolescenții hot la soare. (râd)

Philip: Poate că suntem prea bătrâni și nu mai e vremea să cântăm gratis. Nu-i o mândrie sau altceva. E doar respectul pentru muncă. Poate că am refuzat destul de multă lume și asta a deranjat. E cam la fel ca-n povestioara cu trupa care e invitată să cânte gratis într-un restaurant. Trupa a acceptat cu condiția ca și cei de la restaurant să vină să le gătească acasă, tot gratis. (râd)

Cum compuneți și când compuneți?

Adrian: Majoritatea cântecelor apar din jam-uri (pe care le urâm).

Anton: Ne facem damblaua și-ncepem. În general, e un proces colectiv.

Democratic?

Philip: Nu, nu democratic.

Anton: El încearcă să fie un nazist! (râde)

Philip: Eu sunt singurul care vorbește germana de-aici. (râd) Have more righttt (imitând un ofițer SS).

Vreun mesaj de final pentru Milos, care nu-i aici?

Nuggers: E concediat! Concediat. Va citi când apare interviul. (râd) Te rugăm să scrii asta. Astea-s ultimile noastre cuvinte, mulțumim!

Fotografii de Cristian Petrescu