Citești...

7 polemici care ne-au animat în 2017

7 polemici care ne-au animat în 2017

De la cine e adevăratul câștigător al campionatului de fotbal la politica de stânga sau dreapta, Ordonanța 13 sau veganismul sunt teme care ne împart în două tabere. Două tabere care se aliniază în spatele locurilor comune din argumentele cu care-și susțin cauza, care nu precupețesc niciun strop de energie în cruciada împotriva dușmanului.

Dar nu doar politica sau sportul sunt câmpuri de bătălie. Mulți dintre noi își găsesc și în cultură subiecte care-i înflăcărează, le stârnesc diatribe războinice, ironii mușcătoare, adversități ireconciliabile. Și totul se desfășoară (unde altundeva?) în spațiul virtual al rețelelor sociale, care, dacă n-ar exista flame-ul, s-ar umple doar de fotografii cu pisici și prăjituri.

Ne enervăm, blocăm, dezprietenim, dar peste câteva luni am uitat cauzele care ne-au consumat neuronii și energia. Ne reamintim, pentru voi, șapte polemici culturale care ne-au animat anul, inflamat vocabularul, activat indignarea și blocat prietenii pe care i-am descoperit niște nemernici care cred cu totul altceva decât ce credeam – îndreptățit – noi.

Blocarea conturilor de Facebook

Bine, asta n-am uitat-o, se petrece chiar în clipele noastre. Nimeni nu știe precis cine a început, de ce se întâmplă, cui i se întâmplă. Cui i se întâmplă, pentru că arbitrariul dublei măsuri sare în evidență: unora li se șterg postări scrise în urmă cu un an-doi-trei, fără explicații, postări care nu conțin termeni ofensatori. Asta în timp ce alți utilizatori, violenți și vulgari în limbaj, par a nu fi afectați. Spectatorii trec prin cele mai contoversate stări: e blocat cineva pe care-l admiră – furie, indignare, stupefacție, revoltă. E blocat cineva detestabil: șampanie, bucurie, sentimentul triumfului și al dreptății (media)sociale. Dincolo de asta, repunerea pe tapet a întrebării: unde începe și se termină libertatea cuvântului, câte înjurături sunt acceptate într-o poziție partinică pentru a nu fi ofensatoare? Are dreptul o companie privată să exercite cenzura?

Ce concluzie tragem de aici: că Facebook e al lor, nu al tău. Că, dacă vrei să te exprimi și să fii sigur că nimeni nu-ți ia preșul de sub picioare, poți să îți faci un blog, pe tradiționalele platforme. Sau, dacă ești mai priceput, poți să-ți faci propriul site. Și nu uita, tipografiile sunt încă funcționale, poți să editezi un ziar, iar dacă ți-l interzic și pe acela, poți tipări manifeste.

Lacrimi pe bandă

Bine, a fost înregistrare, și de fapt tocmai pentru că era vorba despre o înregistrare a fost mult de discutat. Emilia Șercan, ziarista care într-o societate în care referate.ro se găsește printre cele mai traficate site-uri a readus în discuție noțiunea de plagiat și a arătat cum cei care s-au pus în fruntea bucatelor câștigate prin plagiat sunt mulți politicieni, a avut o cădere nervoasă în celebra și longeviva emisiune TV a Eugeniei Vodă. Un mix de întrebări: e importantă identitatea și moralitatea patronului atunci când ești jurnalist? Sau îți afectează onestitatea o chenzină babană, într-o țară cu salarii submediocre? E deontologic să difuzezi o înregistrare cu un om aflat într-un moment de cădere nervoasă? Mai ales când produci o emisiune care se numește Profesioniștii?

Astfel am învățat că și ziariștii plâng câteodată. Probabil că și cinicul Tolontan, rămas în emisiune după emoționantul eveniment, și care a comentat crud incidentul, a avut și el lacrimi în ochi în cariera lui, doar că s-a ferit de camerele de luat vederi.

„Despacito”, capodoperă sau nu?

Ești de aproape trei decenii imaginea intelectualui public. Intelectualul care se poate implica în societate (a fost ministru), a profesorului (a înființat o școală), a comunicatorului cu șarm (se află pe lista primelor opțiuni când vine vorba despre a chema un intelectual, capabil să vorbească amuzant, dar și serios, atractiv și substanțial, să coordoneze o conferință, să dea un interviu, să țină o alocuțiune. Scrii un articol și crezi că te protejezi afirmând din start: „Mai vrea cineva o dovadă (încă una!) că sunt expirat? Că sunt imaginea de manual a bătrînului defazat,…” după care îți exprimi opinia despre un hit al momentului. E de ajuns asta pentru ca zile întregi să se vorbească despre inadecvarea ta, despre dinozauri, despre aroganță, să fii luat peste picior, să ți se adreseze scrisori deschise care să aibă concluzia: „Da, îmi asum: Domnule Andrei Pleşu, nu aţi înţeles nimic din Despacito!”.

Tragem concluzia că nu contează câte distincții academice ai, când ieși din biroul de fildeș al temelor serioase, întotdeauna se va găsi cineva care să te ia la prelucrat și să dea cu tine de toți pereții.

Cine a dat cu baltagul în baltă?

„Sunt revoltată de ideea că elevilor de gimnaziu li se recomandă romanul Baltagul de Sadoveanu…” este începutul argumentației care, folosind citate din celebrele cărți ale programei școlare, Mara și Baltagul, o tânără (și media-social-celebră) profesoară de română trage concluzia că școala îi învață pe băieți să fie violenți și machiști, iar pe fete să fie submisive și lipsite de aspirații personale. Discuția s-a inflamat, pe-o baricadă cei care au suferit la lectura Puiului lui Brătescu-Voinești au găsit momentul potrivit să curețe manualele de orice scenă gore, pe celălalt meterez cei care se amuzau nominalizând scenele pline de sânge & violență (și) din marea literatură a lumii, cerând să fie interzisă o pleiadă de scriitori care îi avea pe Shakespeare și Dostoievski în frunte.

Concluzia: sunt încă o grămadă de oameni care confundă manualul de literatură cu manualul de etică.

Manualul unic, singurul depozitar al bogăției școlare

Tot de la manuale s-a pornit războiul. Aici cam toată lumea s-a adunat pe baricada alternativei, opunându-se ministerului (cu puțini avocați, de regulă racolați de pe partea stângă a opțiunilor politice) care vedea ca singură soluție pentru ridicarea nivelului cunoștințelor școlare Manualul Unic. Opțiunii diversității, clamată de toată lumea, i se opunea opțiunea meschină a economisirii de bani. Dacă e ieftin, deja nu mai contează ce scrie în manual părea să fie argumentul ultim al centraliștilor, atâta timp cât mafia manualelor e pusă cu botul pe labe. (Deși discuția ar fi trebuit de aici să înceapă: dacă e o mafie, de ce nu-i arestăm?). Oricum Graalul învățământului, manualul unic pare a fi încă o etapă din nesfârșitul șir de reforme începute și abandonate al învățământului românesc.

Am aflat cu această ocazie că, dacă suntem elevi,  trebuie să ne ferim să avem în geantă orice carte sau dicționar. Ele ne pot fi confiscate pentru că alternativa la greșelile de tipar din manuale pe care o oferă DEX-ul poate crește rata de analfabetism funcțional.

Manelele sunt culmea bunului gust muzical

În urmă cu 20 de ani, după o viață la fel de lungă în underground, manelele și maneliștii au reușit să spargă blocada radiourilor și televiziunilor. La vremea aceea, concluzia tuturor a fost că pentru audiență televiziunile prezintă orice vedete, radiourile difuzează orice acorduri, iar manelele sunt un compromis rușinos pentru îmbogățirea trusturilor media. Ca orice modă, și moda manelelor a apus, iar principalii exponenți ai acestui curent muzical, tolerați cu condescendență de spiritele subțiri, au devenit o prezență a televiziunilor mondene. Surpriza a izbucnit în vară când manelele au ocupat scena în două spectacole al căror public părea ireconciliabil cu acest gen muzical. La TIFF, Dan Bursuc a ridicat sala în picioare, și tinerii sofisticați care suportă numai filmele de artă sau de nișă au dansat dezlănțuiți. Concertul din Rahova, cu același public, a consfințit schimbarea de paradigmă: cei care ascultă manelele astăzi sunt tinerii urbani care nu au nicio legătură cu civilizația și cultura etnică a celor care le interpretează. O nouă formă de conformism politic corect, subcultură, mimetism, asta nu e muzică, versus deschidere culturală, reînțelegerea unui alt tip de armonie muzicală, autenticism recuperat au fost temele de dispută care au încins spiritele.

Devine clar: vremurile în care depeșiștii îi băteau pe roakări (sau invers) au apus. Astăzi nu mai e periculos să-ți recunoști gusturile muzicale, iar îmbrăcămintea de pe tine nu mai spune absolut nimic despre muzica pe care o asculți.

Noua literatură a gratiilor

În general, expunerea media pe care o obțin târgurile de carte e una nesemnificativă. Presa generalistă se simte obligată să scrie despre piața cărții cu această ocazie, trece în revistă numele sonore care lansează cărți, vânează cifre și superlative: cea mai vândută carte a târgului, peste o mie de cărți vândute de x-ulescu din ultimul său roman etc. Noroc cu președinții care lansează, în culmea gloriei politice, cărți, sau polițiștii populari. De data aceasta, lansarea de către o editură a unei cărți scrise în pușcărie de unul dintre cei mai contestați politicieni români a devenit miezul unor discuții aprinse, iar trollingul (sau gonzo-jurnalismul, după alții) făcut de Mălin Bot la lansare a făcut PR-ul manifestării. Clipurile sale filmate în spațiul târgului de carte au avut o audiență pe care nu o are suma tuturor filmulețelor cu lansările de carte din ultimii cinci ani desfășurate la târg. Politizarea excesivă a dus la demisia din conducerea Asociație Editorilor Români a unui important editor, la crucificarea de o mare parte a omenilor din industria cărții a infamei edituri care a lansat cartea pușcăriabilă. În timp ce alții au apărat evenimentul: până și condamnații au dreptul să scrie cărți. Caft, imprecații, blocări de dușmani, invitații la boicot.

Concluzia este că ar fi bine să faci niște cursuri de creative writing, nu știi unde te duce viața și o să-ți prindă bine, o să te ajute să vezi lumina libertății cu niște zile mai devreme.


Vorbeşte, de-a valma, despre internet, film, literatură, arte plastice, poezie, sport, inspiraţie, massmedia, istorie, locuri comune, tendinţe culturale, creativitate şi multe altele. Singurul fir roşu de care încearcă să se ţină, atât cât poate, este cultura şi se străduie să nu enerveze oamenii, ci doar minţile leneşe.

asemenea

Your email address will not be published. Required fields are marked *