7 filme de la Salonic

Au și grecii TIFF-ul lor. Thessaloniki International Film Festival a ajuns la ediția cu numărul 58. Eu la a zecea și îl vizitez atât de des pentru că merită. Și pentru că merit.

Un festival cu o agendă clară și multiplă: noile direcții din cinematografiile „mici”, portrete-integrale (anul acesta o integrală Ruben Ostlund și un focus Ida Lupino) și căutarea unui eșalon fruntaș al cinematografiei de mâine. De agendele artistice, tzatziki și kalamari gazdele s-au achitat cu succes. Ce rămâne din șase zile de filme peste filme, acfele și gyrosuri? Multe, dar esențiale sunt astea șapte.

Winter Brothers (regia: Hlynur Palmason) (foto)

Favoritul meu din competiția internațională. Dramă mică, de oraș minier insignifiant în care se bea și se așteaptă moartea. Sună rusește, dar filmul este producție daneză, regizorul Hlynur Palmason este import islandez și deloc paradoxal ceva din pasivitatea în fața vieții și furia împotriva tuturor celor din jur este fundamental rusească. Tot de la cinemaul rus vin și parte dintre elementele vizuale. Povestea este cu un frate rău (psihotic, fabricant de alcool din substanțe ultra-chimice pe care le fură de la fabrică) și cu un frate bun (plicticos, deci), o vecină după care tânjesc ambii, un coleg miner care ajunge la spital datorită consumului nesăbuit de alcool contrafăcut și reacțiile celor din jur. Plus furia isterică a fratelui celui rău și toate perfect ansamblate vizual și psihologic într-un peisaj (emoțional) de-a dreptul post-nuclear. Un debut teribil de fin reglat care face din mizeria umană a protagonistului poezie curată și din subteranele și instalațiile de mină pictură pură. Filmul nu are vreo concurență serioasă, dar siguranța cu care este manevrat din regie și montaj poate trece în ochii unui juriu moale drept aroganță demonstrativă.

Euthanizer (regia: Teemu Nikki)

Alt animal bizar din zona foarte greu de cartografiat și categorist a cinemaului nordic. Ar putea să fie trecut la thriller (și parte din interacțiunile armate funcționează thrilleresque), dar n-ar fi greșit încadrat nici prin galaxia comediilor nordice, cu umor ultra-sec și umori destul de disturbante. Unii l-ar putea considera film de groază, deși alții vor rămâne în mod cert cu povestea de amor din film. Care film este în toate felurile cunoscute și necunoscute. Centrat pe un ucigaș milos de animale de companie, plin de compasiune pentru patrupede și plin de mizantropie față de bipezi, filmul lui Teemu Nikki este fix ce-ar fi de așteptat de la regizorul lui Lovemilla, o fandacsie delirantă cu poveste de amor și oameni care se robotizează pentru a face față invaziei de zombie. În Euthanizer fantastic este doar apetitul pentru distrugere și auto-distrugere morală și emoțională al tuturor personajelor. Nenea lichidatorul de animale are destulă furie cât să dea la tot orășelul (dar o păstrează în special pentru doamna medic veterinar, cărei îi face concurență freelance), antagonistul are destulă servitudine scârbavnică față de un grup penibil de neo-naziști cât să-și cerșească o soartă cruntă, iar madama de care se amorează protagonsitul suferă de o pasiune deloc sănătoasă pentru asfixia erotică. De fapt și de drept, un film despre violență și despre inevitabilitatea ei.

The Line (regia: Peter Bebjak)

Răsu-plânsu cu mafioți, familiile lor și polițiștii corupți care le facilitează traficul transfrontalier? Sună a Kusturica și fiind vorba despre un film slovac, atât umorul, cât și mafioțeala sunt de pe-acolo, din spațiul cultural ex-iugoslav. Nițel mai serios și lipsit de ambițul „capodopericosˮ al lui Emir Kusturica, Peter Bebjak este un regizor de televiziune deloc faultat de munca la seriale. The Line este despre Adam, un mafiot destul de familist aflat în multiple dificultăți. Principalele surse de probleme sunt viitorul ginere (care se știe nedemn de familia iubitei și face tot posibilul să nu-l calce pe bătături pe tata-socru) și rivalitatea „de biznis” (Adam zice un „nuˮ ferm traficului de droguri, pentru că are principii și familie, va trebui să transporte imigranți clandestini). The Line este și despre Jona, care trebuie să-și scoată fiul dintr-o închisoare austriacă, unde nu-i poate oferi, nici cu relații, nici cu șpăgi, protecție. Krull știe prea bine că este un moment oportun să preia șefia afacerilor lui Adam și Jona, dar fără noroc chior sau imbecilitate abisală din partea celorlalți implicați s-ar putea să nu reușească. Da, The Line este fix un film „de publicˮ, cu suflu și tupeu, dar tributar unor formule. Fix cum nouă românilor nu ne iese, dar nici nu încercăm.

Martyr (regia: Mazen Khaled)

Un tânăr libanez moare. Nu din cauză de Isis, Hezbollah, intervenții paralegale și paramilitare israeliene sau atentate explozive. Moare într-un mod stupid și oribil de cretin, iar vechii prieteni din copilărie, vechii colegi de liceu ajunși militanți, familia și cartierul încearcă să proceseze moartea lui. Unii o confiscă pentru martiriu, alții n-o pot accesa emoțional, fiind încă zdreliți de oroarea absurdului. Dincolo de world cinema, queer cinema, film experimental și 3rd world cinema, Martirul lui Mazen Khaled este un film teribil de puternic despre moarte. Despre moarte per se și despre cei rămași în viață, siliți să accepte, mai greu sau mai târziu, cu subterfugii religioase sau tertipuri ideologice, moartea. Un debut în lung-metraj feroce de emoțional, de care probabil vom mai auzi prin festivaluri.

Under the Tree (regia: Hafsteinn Gunnar Sigurðsson)

Comedie dramatică de familie. Indie islandez plin de umor, umanitate și o doză serioasă de nihilism. Povestea este penibilă, dar complicată. Prins masturbându-se la filmulețe porno home made cu fosta iubită, Atli este părăsit de nevastă și se trezește cu accesul restricționat în propria casă și la fiica de grădiniță. Ce-i rămâne de făcut este să se mute cu părinții cei sereni și bătrâni. Care numai sereni nu sunt. Încă sperând că celălalt fiu, dispărut cu ani în urmă se va întoarce miraculos, Inga a devenit acră cu toată lumea, mai puțin cu pisica. Tatăl pensionar are o singură pasiune, repetițiile pentrul corul de bătrâni al cartierului. Și este tare mândru de copacul din titlu. Ditai arborele, cu coroană stufoasă, care a anulat ședințele de bronzat din curtea din spate ale vecinei furioase. Și în timp ce Atli încearcă să dreagă busuiocul cu familia lui, bătrânii pornesc un război de gherilă cu vecinii. Nimeni nu este în siguranță, nici animalele de companie, nici copiii nenăscuți, nici chiar Atli. Lui Hafsteinn Gunnar Sigurðsson îi iese impecabil umanitatea absurdă a personajelor, cu toate chichițele bizare, dar și cu toate banalitățile unei existențe reale. La fel ca în Either Way (debutul lui Sigurðsson, refăcut de Hollywood ca Prince Avalanche), mizele umane sunt admirabil puse pe ecran, într-un film care saltă discret, dar fabulos, de la melo la comedie și din dramă spre tragic.

Samba (regia: Israel Cárdenas și Laura Amelia Guzmán)

Samba este un film cu box și boxeuri. Da, la un moment dat se dansează samba, dar asta e complet irelevant. Unul dintre filmele pe care teoretic le-am mai văzut cu toții, de la Rocky încoace: underdog story. Care totuși își refuză triumfalismele și optimismele americane. Co-regizat de Israel Cárdenas și Laura Amelia Guzmán, filmul e despre un fost pușcăriaș care după 15 ani de închisoare în SUA se întoarce (este expulzat) în Republica Dominicană și trebuie să-și creeze o relație cu fiul adolescent, dar și să-și găsească o slujbă – ambele misiuni destul de imposibile pentru Francisco, după perioada de absență și în contextul cazierului. Singura soluție par a fi luptele de stradă, unde-l descoperă pe Nichi, un boxeur cu cariera ratată și o dependență deloc controlabilă pentru pariuri. Nichi știe că Francisco poate fi campion și de-aici până la un final deloc optimist filmul mișcă în pași de dans, între micile interacțiuni umane și marile mize financiare, printre meandrele relațiilor dificile și foarte credibile uman. Finalmente, avem de-a face cu un buddy movie amplasat exotic, care ia boxul drept pretext, dar îl utilizează vizual și narativ într-un mod just și onest.

The Land of Oz (regia: Vasiliy Sigarev)

Țara lui Oz este Rusia (Moscova, mai precis), Dorothy este o vânzătoare la chioșc non-stop pe drum spre prima zi de muncă (care de fapt este noaptea de revelion) și, da, chair și câinele e acolo, recuperat după ce proprietarul a căzut victimă „Hiroșimeiˮ (un joc de artificii numit Hiroșima, să fim mai exacți). Al treilea film al lui Vasiliy Sigarev schimbă radical macazul după tragismul din Zhit (aka Living) și avem de-a face cu o comedie „mie în sutăˮ spumoasă și sută la sută rusească. Un voiaj către chioșc care taie transversal prin societatea și realitatea vieții de zi cu zi și noapte de noapte din Rusia nu avea cum să nu fie tăios și plin de asperități umane. Sigarev își lasă personajele schematice și mizează superb de inspirat pe haosul, isteriile și incidentele care n-au cum lipsi dintr-o societate pe cât de fascinantă, pe atât de defectă. Ca la orice comedie într-adevăr genială, scenariul pentru Land of Oz ar fi putut să fie tragedie în toată regula. Dintr-o serie de întâlniri accidentale rezultă traume și simplul fapt că Sigarev își refuză de data aceasta tragismul îl confirmă drept regizorul acela rus pe care îl ignoră cam multă lume, dar pe care cinemaul îl va reconsidera și recupera în anii (să sperăm că nu deceniile) ce vin.


Critic de film. Cinefil de profesie, comunicator audio-video cu patalama UNATC. Da, este „ăla cu licența în horror”.

asemenea

Your email address will not be published. Required fields are marked *