Citești...

120 BPM: Despre activism și alți demoni

120 BPM: Despre activism și alți demoni

Filmul regizat de Robin Campillo are de-a face cu un moment de protest și disperare pe care-l conturează din mijlocul unui grupuscul de activiști anti-SIDA. Bazat pe o poveste adevărată.

Paris, începutul anilor ’90. Epidemia de HIV face ravagii prin comunitatea gay, prin comunitatea consumatorilor de heroină și printre prostituate și prostituați. Laboratoarele medicale fac studii secrete și experimente pentru a găsi medicamente care ar putea măcar încetini evoluția virusului. Rezultatele (dacă există) nu sunt comunicate nimănui. Guvernul face gesturi mici, considerând HIV-ul o problemă a unor minorități sexuale și nimic mai mult. Iar grupul ACT Up Paris face tot posibiliul pentru a sensibiliza publicul larg si factorii de decizie despre realitatea cruntă a valului de decese care decimează „grupurile vulnerabile”.

Activiștii sunt mulți și multe, unii incitați de disperarea condamnării la moarte care deja le-a fost pronunțată, alții stârniți de indiferența societății. Robin Campino, el însuși membru ACT Up Paris la vremea respectivă, conturează eficient și emoționant portrete mici și nu de puține ori (prea) flatante ale luptătorilor și muribunzilor, seropozitivilor și „aliaților” lor. Din durata considerabilă (două ore și 20 de minute), mai bine de jumătate este petrecută într-o sală de cursuri unde activiștii se organizează și își prezintă planurile și obiecțiile. Mizele sunt mari, metodele variate și consensul nu triumfă mereu. Dar discuțiile, când cu umor, când cu morgă, și nu de puține ori cu disperare pură, fac din grupul de activiști ceva mai redutabil la capitolul dezbatere și argumentare decât Școala de la Atena.

Avem de-a face cu un parti pris pe care regizorul și-l asumă cu o serenitate placidă: „uite cum au schimbat mentalitatea acești oameni minunați”. Pentru cineva care vede filmul pentru povestea de amor tragic dintre Sean (Nahuel Pérez Biscayart) și Nathan (Arnaud Valois), aceasta pare lipită acolo cu bandă adezivă. Singura problemă a cuiva într-adevăr curios despre cauzele aversiunii anti-farma și anti-guvern care-i unește pe toți activiștii este lipsa unui context istoric adecvat. Campio nu-i dezamăgește însă pe cei curioși despre activism – cum se face el, cui servește, care-s costurile, ce riscuri implică de fapt, manevrele riscante de trezire și confruntare a majorității. Ca studiu despre activism există multe de învățat despre cum se face vizibilă și impune restului societății o problemă.

Ce-i drept, pe Robin Campino l-a interesat încă de la debutul în regie (Les Revenants, 2004) lucrul cu „societatea”, șocarea ei, modul în care prima fază a reacțiilor se manifestă. Revenanții erau o reinventare și dezombificare a morților-vii, apăruți pentru a face franjuri societatea. Acolo, cauzalitatea și interacțiunile dintre cei morți și cei vii, societate și dilemă, acordau atenție egală celor două feluri de oameni. 120 BPM exclude reacțiile societale. Își permite un frison nano de auto-critică în ceea ce privește nepăsarea unor gay apropo de „agitația deprimantă” a activiștilor anti-HIV, apasă ocazional pe patetism (acte erotice cu muribunzi) și uneori pe luciditate (folosiți prezervativul).

Provenit de la unul dintre cei mai supraevaluați regizori ai Franței contremporane, filmul ar fi putut fi un La Chinoise (Godard și un film în mod sublim neintenționat despre derizoriul și penibilul activismului politic), dar Campino nu are nici destul fason vizual, nici destul talent narativ. Nici destulă implicare, nici destulă detașare. Demonii din titlu sunt fix lipsa unei perspective coerente, vidurile și timpii morți pe care prea puțini i le taxează lui Campino.

Umflat, burtos și vorbăreț, 120 de bătăi pe minut frizează mediocritatea artistică, prezintă pusee de umanitate ocazională (și generalmente erotică), dar este teribil de premiabil de rezonuri politice. 18 premii, dintre care trei doar la Cannes, îl recomandă drept festivalier și atât. Ar fi putut fi mai mult, dar nu-l regizează nici Patrice Chéreau, nici André Téchiné, nici măcar Xavier Dolan.


Critic de film. Cinefil de profesie, comunicator audio-video cu patalama UNATC. Da, este „ăla cu licența în horror”.

asemenea

Your email address will not be published. Required fields are marked *